Libertate și handicap
Cap în cap 13 decembrie 2009 Niciun comentariu la Libertate și handicap 11989 a fost unul dintre cei mai intunecați ani. L-am trăit fiind student la Iași, la Filosofie–Istorie. Profesorul nostru de „Socialism științific” era un mare ascultător de Europa Liberă. La seminarii îl descopeream reproducând informatii pe care le transmisese, cu o seară înainte, postul de radio care emitea de la München. În timpul Congresului al XIV-lea al PCR ne dădea pauze lungi. Alerga la Catedra de Socialism Științific așteptînd ca partidul să se revolte, să i se spună NU lui Ceaușescu. Tot Congresul era transmis în direct de TVR, iar naivul profesor de „Socialism științific” și de „Materialism dialectic” credea ca se poate produce o revoltă în interiorul Partidului Comunist, cum se întîmplase în celelalte țări comuniste.
Din păcate, în România, societatea era anesteziată, iar o răzmeriță pornită de la nivelul structurilor superioare ale PCR era exclusă. De fapt, cu excepția cîtorva disidenți, Paul Goma, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Vasile Pasachiv, Dan Petrescu, Luca Pițu, care protestau prin scrisori deschise, memorii, petiții, interviuri pentru presa occidentala (în special cea franceză a fost extrem de activă, mai ales după ce președintele Mitterrand refuzase o întîlnire cu Ceaușescu), societatea nu ajunsese la un protest general și asumat față de Ceaușescu și de regimul comunist. Erau nemulțumiri, dar o lupta fățișă, de împotrivire, nu se produsese. Polonia adunase deja 10 ani de proteste, în vara anului 1989 se organizaseră primele alegeri libere, iar comuniștii polonezi pierduseră supremația în favoarea „Solidarității”. Cred ca în România nu exista un protest civic coagulat, de aici și apariția, după fuga lui Ceaușescu, a membrilor eșaloanelor II și III din Partidul Comunist și a securiștilor reconvertiți la „economia de piață”. România a pornit cu un handicap și așa a rămas 20 de ani. Ultimele alegeri prezidențiale ne-au arătat că tema comunismului este pregnantă, iar un proiect politic de înlocuire a haosului și a reminiscențelor comuniste se naște greu.
În decembrie 2009, sărbătorim libertatea, în alte privințe sîntem datori: la proiecte politice, la cele privind modernizarea societății, la un traseu coerent economic. Cred că marea satisfacție a ultimilor 20 de ani este libertatea. În rest trăim handicapul celor care nu știu pe ce cale s-o apuce, celor care o iau mereu de la capăt, cu fiecare guvern, celor care nu vor să știe, din indolență și nepricepere, ce se va întâmpla cu țara asta peste 10, 20, 30 de ani.
Ovidiu ȘIMONCA
Adaugă un comentariu