Libertate și handicap

1989 a fost unul dintre cei mai intunecați ani. L-am trăit fiind student la Iași, la Filosofie–Istorie. Profesorul nostru de „Socialism științific” era un mare ascultător de Europa Liberă. La seminarii îl des­co­­peream reproducând informatii pe care le transmisese, cu o seară înain­te, postul de radio care emitea de la München. În timpul Con­gresului al XIV-lea al PCR ne dădea pauze lungi. Alerga la Ca­tedra de Socialism Științific aș­tep­­­tînd ca par­tidul să se revolte, să i se spună NU lui Ceaușescu. Tot Congresul era transmis în direct de TVR, iar naivul profesor de „So­cia­lism științific” și de „Ma­te­ria­lism dialectic” credea ca se poa­te pro­duce o re­vol­tă în interiorul Par­ti­dului Comunist, cum se în­tîm­plase în ce­le­lalte țări comuniste.

Din păcate, în România, socie­ta­tea era anesteziată, iar o răz­me­ri­ță por­nită de la nivelul structurilor su­pe­rioare ale PCR era exclusă. De fapt, cu excepția cîtorva disidenți, Paul Goma, Doina Cornea, Ga­briel An­dre­e­s­cu, Mircea Di­nes­cu, Vasile Pa­sa­chiv, Dan Petrescu, Luca Pițu, care protestau prin scri­so­ri des­chi­se, memorii, petiții, in­ter­viuri pentru presa occidentala (în spe­cial cea franceză a fost ex­trem de ac­tivă, mai ales după ce pre­ședintele Mitterrand refuzase o întîlnire cu Ceaușescu), socie­ta­tea nu ajunsese la un protest general și asumat față de Ceaușescu și de regimul comunist. Erau ne­mul­țumiri, dar o lupta fă­țișă, de îm­po­tri­vire, nu se produse­se. Polonia adu­nase deja 10 ani de pro­teste, în vara anului 1989 se or­ga­­nizaseră primele alegeri libere, iar co­mu­niș­tii polonezi pierduseră su­­pre­mația în favoarea „So­li­da­ri­tății”. Cred ca în Ro­mâ­nia nu exista un protest civic coagulat, de aici și apa­ri­ția, după fuga lui Ceau­șescu, a mem­brilor eșa­loa­ne­lor II și III din Par­tidul Co­mu­nist și a securiștilor re­convertiți la „economia de piață”. România a pornit cu un handicap și așa a rămas 20 de ani. Ultimele ale­geri pre­zidențiale ne-au arătat că te­ma co­munismului este pregnantă, iar un proiect po­li­tic de înlocuire a hao­sului și a remi­ni­scențelor co­mu­­­­niste se naște greu.

În decembrie 2009, sărbătorim li­­­bertatea, în alte privințe sîntem da­­tori: la proiecte politice, la cele pri­­­­vind modernizarea societății, la un traseu coerent economic. Cred că ma­rea satisfacție a ultimilor 20 de ani este libertatea. În rest trăim han­­di­­capul celor care nu știu pe ce cale s-o apuce, celor care o iau me­reu de la capăt, cu fiecare guvern, ce­lor ca­re nu vor să știe, din in­do­lență și ne­pri­­cepere, ce se va întâmpla cu țara asta peste 10, 20, 30 de ani.

Ovidiu ȘIMONCA