„Stilul revistei încă mai e necesar”

Cînd a apărut nr. 1 din Dilema, pe 14 ianuarie 1993, presa din România era împărțită net în două tabere: „cu puterea” și „împotriva puterii”. Chiar dacă a doua tabără se autointitula „independentă” (în sensul că nu se subordona Puterii sau nu se lăsa influențată de aceasta), în fapt nu era. Tonurile erau tă­ioa­se, atitudinile ferme: și în po­li­ti­că, și în presă era de bon ton să spui că vrei „dialog”, dar dialogul nu se lega nicicum.

Dilema a propus altceva: un spațiu al dezbaterii și al deliberării, un ton ceva mai calm, atitudini ba­za­te pe argumente, nu pe emoții și – mai ales – preocuparea pentru cititorii care, în spațiul public otră­vit de atunci, se străduiau să gîn­deas­că în continuare cu capetele lor. În decembrie 2003, redacția s-a despărțit de editorul sub ale cărui auspicii apăruse revista pînă atunci (Fundația Culturală Română) și a pornit pe cont propriu (împreună cu Mircea Dinescu), sub numele Dilema veche. Iar de doi ani face parte din Adevărul Holding.

Societatea românească s-a schimbat mult de atunci, dar o anumită „alergie” la opiniile argumentate, o „tratare” emoțională a subiectelor, sim­patii și antipatii politice expuse ferm (și, adesea, necuviincios) încă mai vedem în jurul nostru. Cam­pa­nia electorală recent încheiată ne-a mai demonstrat o dată acest lucru: uneo­ri, tonurile „dezbaterii” amin­teau de cele de la începutul anilor ’90, cînd se înfruntau „neocomuniștii” cu „anticomuniștii’.

Așa încît stilul revistei încă mai e necesar, iar între timp avem de par­tea noastră un public destul de numeros și fidel. Echipa s-a mai schimbat între timp, spiritul a rămas, chiar dacă, dintre cei care l-au croit inițial, cîțiva (Tita Chiper, Z. Ornea, Magdalena Bo­ian­giu) nu mai sînt printre noi. Cînd mă uit în urmă, mi se pare că lucrul cel mai important este că, în lumea agitată a tranziției ro­mâ­neș­ti, am reușit să facem o revistă nor­mală.

Mircea VASILESCU