Solidaritate europeană?

De cînd a apărut criza din Gre­cia, aparenta armonie a UE – un pa­ra­dis al negocierilor, bazat pe tra­ta­te și acorduri complicate, menite să pro­­tejeze interesele și suspiciunile fie­­cărui stat membru – s-a transformat într-un adevărat viespar. Au apă­rut mari neînțelegeri între țările mem­­bre: trebuie sau nu ajutată Grecia? Germania s-a opus (deși are in­te­re­se economice puternice în Gre­cia), așa încît ideea de solidaritate europeană a sucombat brusc. Pînă la ur­mă, s-a ajuns la un acord, dar – conform unor declarații oficiale – numai după ce președintele Sarkozy a ame­nințat că Franța se va retrage din zona euro dacă Ger­ma­­nia va con­tinua să se opună.

Complicațiile însă abia încep. Newsweek anunța pe copertă, acum două săptămîni, The End of the Euro și dedica un dosar special acestui su­biect. Mai toată presa care contează în lume s-a ocupat, de atunci, de „salvarea euro”, elaborînd scenarii peste scenarii. Stratfor, o agenție pri­vată americană speciali­za­tă în pro­bleme de securitate, a făcut un stu­diu din care rezultă că, pen­tru orice țară, retragerea din „Euroland” ar fi mult prea costisitoare. Între timp, alte țări fac planuri de reducere a cheltuielilor publice pentru a sus­ți­ne moneda euro (în picaj la burse): de exemplu, Spania economisește 15 mi­liarde, iar Belgia va trebui, în ur­mă­torii 4 ani, să eco­no­misească 22 de mi­liarde. Tot ce se știa sau părea să se știe acum vreo doi ani se schimbă acum radical: de exemplu, că Spania a devenit a patra e­conomie a zonei euro și e în creș­te­re. Există teama că pro­bleme asemă­nă­toa­re cu ale Gre­ciei ar putea apărea și în Spania, Por­tugalia, Italia sau România. Sim­plificînd puțin lu­cru­ri­le, am putea observa că adevărata criză eco­nomică abia acum își arată colții în UE: după ce a izbucnit criza din SUA, statele europene s-au apucat să salveze bănci (private, desigur). Acum, statele sînt puse în situa­ția de a se salva pe ele însele, în an­sam­blu. Băncile s-au redresat între timp, acum „găurile” sînt în banii pu­blici.

Toate aceste complicații econo­mi­ce – și dezacordurile pe care le-au ge­nerat – reiau discuțiile despre viitorul UE. Există propunerea (cu care Franța și Germania sînt de acord) ca bugetele naționale să treacă întîi prin Parlamentul Euro­pean (asta pentru a se evita cheltuieli publice iresponsabile precum cele făcute de Grecia de ani buni în­coa­ce). Se propune și „unificarea” fis­calității la nivel european – sau mă­car elaborarea unor norme co­mu­ne europene pe acest plan. Ceea ce ar slăbi suveranitatea statelor na­țio­na­le și ar presupune modificarea unor acorduri și tratate europene (adică iar negocieri…). Un lucru e clar: la greu, „solidaritatea europeană” n-a funcționat. În vremuri de criză, guvernele naționale se retrag în spatele „intereselor naționale” (e­ven­tual cu oarecare accente electorale: în Germania vor fi în curînd alegeri, așa că e greu și riscant de ex­pli­cat, pentru politicieni, că banii con­tribuabililor germani trebuie să aco­pere pagubele create de guvernul grec). Deocamdată, UE rămîne ceea ce este: o alianță de state naționale care, oricîte reguli și tratate ar avea, fun­cționează greoi. Iar la greu, riscă să se blocheze.

Mircea VASILESCU