Garsonieră sub pasarelă
1001 de măști 2 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Garsonieră sub pasarelă 19E noapte și cînd trec pe pasarela care duce spre cartierul Alexandru cel Bun aud cîinii de pe calea ferată lătrînd lung a pustiu. Văd un tip bine făcut care se joacă aruncînd frunze uscate în cîini și cobor la el, dar nu vrea să stea de vorbă cu mine pînă nu îi dau „o țigară bună”. El e Ezo.
„Poftiți înăuntru! Scuzați deranjul de la mine, dar am ajuns doar de cîteva zile aici și nu am apucat să termin curățenia și toate alea”. A fost la munci în Bucovina „pentru niște bănuți”. Cum intru sub pasarela peste care trec zilnic mii de ieșeni dau într-o încăpere care este dormitorul, baia, dar și bucătaria. Ating cu capul tavanul jos, pentru că încăperea nu are mai mult de un metru jumătate. Imediat ce trec pragul, mă izbește un miros puternic de prenadez. Pereții sînt tapetați cu mușama și linoleum viu colorat. Masa îi este o scîndură pusă pe două borduri, iar pe ea stau un castron murdar cu o lingură și două borcane, unul cu dulceață și celălalt cu ciorbă. Tot acolo pun și reportofonul după ce îmi vine greu să îl conving să se lase înregistrat.
Patul pe care mă așez e făcut din trei plapume murdare, iar pe noptiera dintr-un butuc de lemn stă un ceas cu sticla spartă. Baia este doar un lighean bleu cu mînerele rupte în care stau o sticlă de șampon și o coajă de săpun. Peste toate cade o lumină roșie de la lustra formată dintr-un led roșu de la o instalație de pom de Crăciun, iar patul e într-un colț, sub conductele de apă caldă care îi țin loc de aragaz și calorifer. „Tot mobilierul l-am cumpărat de la Salubris”, rîde Ezo.
Acum mai merge la magazin doar ca să cerșească și să alerge după cărucioarele cu fise din parcarea de la Billa și asta face de cînd s-a întors din străinătate. Asta se întîmpla în urmă cu mai bine de trei ani. „Am fost să muncesc în Italia. Eram manipulant, adică eu căram saci de ciment și italianul decarta cîte zece, douăzeci de euro și așa am strîns într-o vară șase sute de euro. Cînd m-am întors acasă am rămas blocat cînd am aflat. Tata murise. La noi stătea un moș de-al meu care nu m-a primit să stau la el chiar dacă acolo era casa mea”, își amintește Ezo și pe obraz îi curg lacrimi pe care le șterge doar cînd îi atîrnă pe barbă.
Îl întreb ce a făcut cu banii, dar nu vrea să îmi spună. „Așa am ajuns boschetar cu punga în gură”, mai zice el oftînd. N-a mai avut unde să locuiască și s-a mutat. De atunci își caută rudele. Erau cinci frați la părinți, dar nu mai știe nimic de ei, pentru că s-au rătăcit prin mai multe centre de plasament. „Mama l-a lăsat pe tata de cînd eram mai mici cu toți cinci în brațe și a plecat”, știe cum o cheamă pe cea care i-a dat viață, nu îmi zice, dar spune că ar vrea să o întîlnească acum, la 25 de ani, cînd iubește altă femeie. Este prietena lui care locuiește în Copou. Nici ea nu are casă.
Nimic de pomană
Încerc să îl conving să vină cu mine ca să îi cumpăr ceva de mîncare, dar mă refuză. „Nu, nu. Nu că ar veni cineva și ar intra aici la mine, dar nimeni nu îți dă nimic de pomană, așa tam-nesam, așa cum veniți dumneavoastră și mai bine cerșesc dimineață ceva decît așa”.
Sar gardul peste conductele fierbinți și urc pe pasarelă, iar Ezo își vede în continuare de viața lui. Îl aud de sus: „Doru! Cuțu-cuțu! Hai la tata!”.
Victor ILIE
Adaugă un comentariu