Garsonieră sub pasarelă

E noapte și cînd trec pe pasarela care duce spre cartierul Alexandru cel Bun aud cîinii de pe calea ferată lătrînd lung a pustiu. Văd un tip bi­ne făcut care se joacă aruncînd frun­ze uscate în cîini și cobor la el, dar nu vrea să stea de vorbă cu mi­ne pînă nu îi dau „o țigară bună”. El e Ezo.

„Poftiți înăuntru! Scuzați de­ran­­­jul de la mine, dar am ajuns doar de cîteva zile aici și nu am apucat să termin curățenia și toate alea”. A fost la munci în Bucovina „pentru niște bănuți”. Cum intru sub pa­sa­re­la peste care trec zilnic mii de ie­șeni dau într-o încăpere care este dor­mitorul, baia, dar și bucătaria. Ating cu capul tavanul jos, pentru că încăperea nu are mai mult de un metru jumătate. Imediat ce trec pra­gul, mă izbește un miros puternic de prenadez. Pereții sînt tapetați cu mușama și linoleum viu colorat. Masa îi este o scîndură pusă pe do­uă borduri, iar pe ea stau un castron murdar cu o lingură și două borca­ne, unul cu dulceață și celălalt cu ciorbă. Tot acolo pun și reportofo­nul după ce îmi vine greu să îl con­ving să se lase înregistrat.

Patul pe care mă așez e făcut din trei plapume murdare, iar pe noptiera dintr-un butuc de lemn stă un ceas cu sticla spartă. Baia este doar un lighean bleu cu mînerele rup­te în care stau o sticlă de șam­pon și o coajă de săpun. Peste toate cade o lumină roșie de la lustra formată dintr-un led roșu de la o instalație de pom de Crăciun, iar patul e într-un colț, sub conductele de apă caldă care îi țin loc de aragaz și ca­lo­rifer. „Tot mobilierul l-am cum­pă­rat de la Salubris”, rîde Ezo.

Acum mai merge la magazin doar ca să cerșească și să alerge du­pă cărucioarele cu fise din parcarea de la Billa și asta face de cînd s-a întors din străinătate. Asta se în­tîm­pla în urmă cu mai bine de trei ani. „Am fost să muncesc în Italia. Eram manipulant, adică eu căram saci de ciment și italianul decarta cî­te zece, douăzeci de euro și așa am strîns într-o vară șase sute de euro. Cînd m-am întors acasă am ră­mas blocat cînd am aflat. Tata mu­rise. La noi stătea un moș de-al meu care nu m-a primit să stau la el chiar dacă acolo era casa mea”, își amintește Ezo și pe obraz îi curg lacrimi pe care le șterge doar cînd îi atîrnă pe barbă.

Îl întreb ce a făcut cu banii, dar nu vrea să îmi spună. „Așa am ajuns boschetar cu punga în gură”, mai zice el oftînd. N-a mai avut unde să locuiască și s-a mutat. De atunci își caută rudele. Erau cinci frați la părinți, dar nu mai știe nimic de ei, pentru că s-au rătăcit prin mai multe centre de pla­sa­ment. „Mama l-a lăsat pe tata de cînd eram mai mici cu toți cinci în brațe și a plecat”, știe cum o chea­mă pe cea care i-a dat viață, nu îmi zice, dar spune că ar vrea să o în­tîl­nească acum, la 25 de ani, cînd iu­bește altă femeie. Este prietena lui care locuiește în Copou. Nici ea nu are casă.

Nimic de pomană

Încerc să îl conving să vină cu mine ca să îi cumpăr ceva de mîn­ca­re, dar mă refuză. „Nu, nu. Nu că ar veni cineva și ar intra aici la mi­ne, dar nimeni nu îți dă nimic de po­mană, așa tam-nesam, așa cum veniți dumneavoastră și mai bine cer­șesc dimineață ceva decît așa”.

Sar gardul peste conductele fier­binți și urc pe pasarelă, iar Ezo își vede în continuare de viața lui. Îl aud de sus: „Doru! Cuțu-cuțu! Hai la tata!”.

Victor ILIE