Corpuri din mină

Trupul omenesc este format din cuburi, triunghiuri și cercuri prost definite. Cel puțin așa arată în versiunea de pe hîrtia mea de pictură Laura, modelul nostru de la Cur­su­rile de Desen. În realitate suplă și cu buze mari, pe coala de hîrtie pu­țin rotunjoară, de dimensiuni im­pre­ci­se și șolduri șterse cu radiera de atî­­tea ori încît papirul s-a strîns în ce­­va ce arăta a operație de apendicită.

Buzele nici nu am reușit să le tra­sez, căci nu există formă geo­me­tri­­că să le poată reprezenta. Lim­pe­de lucru, nu am talent. Și nici Ro­xa­na se pare că nu are, după primele tentative se lasă bătută. „Am desenat un cangur în loc de om!”, se mustră ea rîzînd zgomotos.

Străduindu-mă să o împart pe Andra în șapte, Tudor, băiatul cu coamă de leu, îmi tot șoptește să în­cerc să îmi fac autoportretul, căci „asta este prima lecție. Vei dobîndi mai multe abilități așa”. Mă uit în dreapta mea la Cosmina, care își privește atent trăsăturile într-o o­glin­dă și în mijlocul unui ou schițat pe hîrtie, ce pare a fi de fapt un chip, încearcă să traseze nasul, mult prea lung și subțire decît cel pe care îl văd în realitate. Mă bucur că am să­rit peste prima lecție.

Cineva spunea că la desen nu e posibil să trișezi, este ori bun, ori rău; eu încerc să mă încadrez undeva la mijloc, așa că mai arunc un ochi pe foaia lui Tudor, care e deja pentru a treia oară la cursuri și trag nădejde că ar fi ceva mai priceput. Mă mai inspir de la Roxana, care desenează în legea ei, „fără șabloa­ne, că nu îmi place” și termin de schi­țat corpul Andrei. Deloc ase­mă­­nător cu ea, însă aduce a corp omenesc. Cînd i-l arăt Polinei, profesoara noastră, își tipărește un zîm­bet nefiresc pe chip și îmi spune cu colțul gurii „Foarte bine. Aici însă ai trasat umerii cam jos”.

La masa din fața noastră un domn între două vîrste se afundă în­tr-un bloc de desen și schițează de zor. „Desenez în timpul liber, că îmi place. Eu nu am nici o altă legă­tură cu desenul, doar sînt inginer de calculatoare”, îmi spune uitîndu-se lung pe foaia sa unde Lidia, cel de-al doilea model al nostru, își încruci­șea­ză picioarele rotunjoare perfect re­date de creionul inginerului. Stîr­nit de curiozitate, Tudor face și el un pas către vecinul nostru și se în­toarce mușcîndu-și buzele după ce ve­­de ce a desenat acesta. „E într-a­de­văr talentat”, spune el, privindu-și cu un oftat liniile schițate pe hîrtie. Sub ochelari, ochii lui Tudor ur­mă­resc mișcările noastre, însă creionul merge pe linii drepte, exacte, pe ca­re eu cu toată atenția acordată desenului nu pot să le trasez. „Cred că de la Medicină se trage, am atenția dis­tributivă, sînt în anul patru de­ja”, se laudă băiatul cu părul creț, înfoiat, arătîndu-mi limba ca un puști ce nutrește sentimente pentru profesoara lui mai în vîrstă.

„Ea e Lisa, o prințesă”

Cosmina, care desenează cu­min­te portretul unei persoane dragi, ne spune că ea obișnuia să picteze cînd era mică, dar că timpul nu i-a mai permis să facă asta în continua­re. Pe coală ea retușează părul unei fete caraghios de subțire. „Ea e Lisa, o prințesă”, mă lămurește Cosmina cînd vede că nu îmi pot masca uimirea. „Da, da, poartă me­reu o fundă roșie în piept”, o completează Tudor. Pare că stilul Cos­minei a rămas ancorat în co­pi­lă­rie, căci portretul ei seamănă izbitor cu Cenușăreasa, a îmbrăcat-o cu o ro­chie lungă pe care a schițat cîteva umbre și pe cap i-a pus o coroniță, la îndemnul meu. „Iat-o și pe Lisa”, arată Tudor discret cu degetul spre o fată care tocmai intrase în sală. Mă uit cînd la ea, cînd la desenul Cosminei și trebuie să spun că nici măcar funda din piept nu seamănă. Dar măcar Lisa arată a om și nu a cangur.

Cristina BABII