Corpuri din mină
1001 de măști 7 decembrie 2010 Niciun comentariu la Corpuri din mină 4Trupul omenesc este format din cuburi, triunghiuri și cercuri prost definite. Cel puțin așa arată în versiunea de pe hîrtia mea de pictură Laura, modelul nostru de la Cursurile de Desen. În realitate suplă și cu buze mari, pe coala de hîrtie puțin rotunjoară, de dimensiuni imprecise și șolduri șterse cu radiera de atîtea ori încît papirul s-a strîns în ceva ce arăta a operație de apendicită.
Buzele nici nu am reușit să le trasez, căci nu există formă geometrică să le poată reprezenta. Limpede lucru, nu am talent. Și nici Roxana se pare că nu are, după primele tentative se lasă bătută. „Am desenat un cangur în loc de om!”, se mustră ea rîzînd zgomotos.
Străduindu-mă să o împart pe Andra în șapte, Tudor, băiatul cu coamă de leu, îmi tot șoptește să încerc să îmi fac autoportretul, căci „asta este prima lecție. Vei dobîndi mai multe abilități așa”. Mă uit în dreapta mea la Cosmina, care își privește atent trăsăturile într-o oglindă și în mijlocul unui ou schițat pe hîrtie, ce pare a fi de fapt un chip, încearcă să traseze nasul, mult prea lung și subțire decît cel pe care îl văd în realitate. Mă bucur că am sărit peste prima lecție.
Cineva spunea că la desen nu e posibil să trișezi, este ori bun, ori rău; eu încerc să mă încadrez undeva la mijloc, așa că mai arunc un ochi pe foaia lui Tudor, care e deja pentru a treia oară la cursuri și trag nădejde că ar fi ceva mai priceput. Mă mai inspir de la Roxana, care desenează în legea ei, „fără șabloane, că nu îmi place” și termin de schițat corpul Andrei. Deloc asemănător cu ea, însă aduce a corp omenesc. Cînd i-l arăt Polinei, profesoara noastră, își tipărește un zîmbet nefiresc pe chip și îmi spune cu colțul gurii „Foarte bine. Aici însă ai trasat umerii cam jos”.
La masa din fața noastră un domn între două vîrste se afundă într-un bloc de desen și schițează de zor. „Desenez în timpul liber, că îmi place. Eu nu am nici o altă legătură cu desenul, doar sînt inginer de calculatoare”, îmi spune uitîndu-se lung pe foaia sa unde Lidia, cel de-al doilea model al nostru, își încrucișează picioarele rotunjoare perfect redate de creionul inginerului. Stîrnit de curiozitate, Tudor face și el un pas către vecinul nostru și se întoarce mușcîndu-și buzele după ce vede ce a desenat acesta. „E într-adevăr talentat”, spune el, privindu-și cu un oftat liniile schițate pe hîrtie. Sub ochelari, ochii lui Tudor urmăresc mișcările noastre, însă creionul merge pe linii drepte, exacte, pe care eu cu toată atenția acordată desenului nu pot să le trasez. „Cred că de la Medicină se trage, am atenția distributivă, sînt în anul patru deja”, se laudă băiatul cu părul creț, înfoiat, arătîndu-mi limba ca un puști ce nutrește sentimente pentru profesoara lui mai în vîrstă.
„Ea e Lisa, o prințesă”
Cosmina, care desenează cuminte portretul unei persoane dragi, ne spune că ea obișnuia să picteze cînd era mică, dar că timpul nu i-a mai permis să facă asta în continuare. Pe coală ea retușează părul unei fete caraghios de subțire. „Ea e Lisa, o prințesă”, mă lămurește Cosmina cînd vede că nu îmi pot masca uimirea. „Da, da, poartă mereu o fundă roșie în piept”, o completează Tudor. Pare că stilul Cosminei a rămas ancorat în copilărie, căci portretul ei seamănă izbitor cu Cenușăreasa, a îmbrăcat-o cu o rochie lungă pe care a schițat cîteva umbre și pe cap i-a pus o coroniță, la îndemnul meu. „Iat-o și pe Lisa”, arată Tudor discret cu degetul spre o fată care tocmai intrase în sală. Mă uit cînd la ea, cînd la desenul Cosminei și trebuie să spun că nici măcar funda din piept nu seamănă. Dar măcar Lisa arată a om și nu a cangur.
Cristina BABII
Adaugă un comentariu