Povestea icoanelor date cu ruj

Ca să pot să vă spun povestea ur­mătoare, ne-am dat întîlnire în spa­tele lui Gulliver. Și ne-am așezat pe banca cea mai retrasă din spatele lea­gănerilor umede ca nu cumva să fim deranjați de cineva în timp ce în­cercam să refacem o icoană. O i­coa­nă veche de o sută de ani. Am în­vățat că atunci cînd în­cepi să lu­crezi la restaurarea ta­blo­ului, prima da­tă trebuie să îl întorci, „pentru că nu se lucrează pe fa­ță, căci mai întîi tre­buie să tratezi lemnul. Stratul pic­tural se face mai la urmă, cînd trebuie scos lacul ăla pro­tector care fe­rește icoana de zgîrîieturi”. Așa a în­vățat să facă și Mihai, în atelierul de la facultate. Cu migală și multă răb­dare.

Băiatul a intrat în 2001 la semi­nar cu gîndul să se preoțească. Mai tîr­ziu însă, a descoperit că, de fapt, cu un penson subțire, o bucată de lemn neted și niște culori calde ca soarele primăvăratic poate cre­a și el o icoană, precum cele sub care bu­ni­ca îi aprindea candela înne­gri­tă de fumul a­tî­tor ani duminică de du­mi­ni­că. Cucerit de frumu­se­țea ar­­­­­tei, du­pă terminarea liceului teolo­gic, a a­les să studieze res­ta­urarea pa­­trimo­niului, co­che­tînd tot cu pic­tura de fi­ecare dată cînd a­re o­ca­zia. Astă va­ră a terminat să îm­po­dobească cu chipuri sfinte pe­re­ții goi ai unei bi­se­rici într-o lună ju­mătate.

Arta suferă de cercetare

Spre deosebire de pictură, re­fa­ce­rea icoanelor „înseamna să o faci așa cum era ea acu cîteva decenii sau chiar secole. Dacă un sfînt nu a­re chip, nu ai voie să îl pictezi tu dea­supra. Faci integrări cromatice, a­poi unde a sărit pictura se chituieș­te cu praf de cretă și clei de iepure, iar după aia se șlefuiește ușor-ușor cu un dop de plută”. Mihai mai a­da­ugă întristat că la noi cercetarea în domeniu suferă, în timp ce „dă­u­nă­torii” devin tot mai puternici. „Cînd aduci icoana, toată e murdară, cu toa­te amprentele babelor alea date cu ruj. Degeaba te chinui zile și zile să curăți chipul sfîntului de fum sau ruj dacă nu ai soluția specială să scoți cleiul și ceara de pe aurul care înconjoară capul sfîntului. Și mai rău e că nu există două icoane pe care să le scoți la lumină cu aceeași so­lu­ție.”

Acum se ocupă împreună cu co­le­­gii de an de „o catapeteasmă de la Agapia și mai este una de la bi­se­ri­ca Nicolița de undeva de pe lîngă Iași. Cred că e acolo de vreo 10 ani și nu s-a mai terminat de lu­crat la ea, pentru că e toată mă­ci­na­tă și scul­ptura, și pictura.” Dar, din lipsă de bani, ei stau acolo cîte șase ore cu mîna pe sticle însemnate cu do­uă oase încrucișate peste care a­tîr­nă un craniu, în timp ce străinii aplică o tehnică mult mai rapidă, prin care „se pune icoana într-un a­nu­mit me­di­u, tragi aerul și astfel larva moare pentru că nu mai poate respira. Dar pînă ajunge și la noi mai e mult timp.”

Cînd să plecăm, un trosnet de sub bancă ne-a oprit. Era trecut de zece și un cîinele lățos abia se întindea, deschizînd ochii cu mare greutate.

Iulia CIUHU