TABLETĂ – Din spatele biroului oval

„La 12 ani am visat o clădire ma­gnifică. Se făcea că eram la ba­za ei și încercam să-i văd vîrful, dar, oricît de mult aș fi încercat, că­deam de fiecare dată în fund, cu gîtul sucit, fără a reuși. Atunci mi-am dat seama de fapt cît de mică este lumea care ne înconjoară și cum, cu ajutorul prietenilor, poți face orice îți propui. Bine, trebuie să te mai ajute și capul puțin.”

În Biroul Oval au izbucnit rî­se­tele, unele politicoase, altele cu o sinceritate mascată. Oamenii de care era înconjurat preșe­dintele și-au dat seama atunci cît de mult îl respectă pe omul din fața lor. Și-au dat seama că au trecut opt ani de zile de cînd sînt alături de ei, două mandate chinuitoare și alegeri la fel de grele. Au fost acuzați că au cîștigat alegerile prin votul gloa­tei care nu gîndește, că nu au vizi­une politică. Omul din fața lor și-a îngropat bărbia în pumni și a con­tinuat să vorbească înfundat, dar cu o bucurie imensă.

„Cînd am pornit la drum, nici unul dintre noi nu s-a gîndit că pu­tem ajunge pînă aici. Ce naiba, mai mult am încercat marea cu degetul fără să știm să înnotăm. Ei bine, astăzi vreau să vă spun că, la 40 de ani, visul meu din copilărie s-a împlinit. Doar că nu mai sînt căzut cu fundul pe asfalt, ci stau la capătul celui mai rîvnit birou din lume”.

Era înnorat afară, vremea perfectă în viziunea lui. Ter­mi­nîndu-și cele două mandate obliga­torii, pre­șe­­­dintele își ținea ultima ședință administrativă. Din ca­pătul biroului de la care a comandat invadarea Libiei și retragerea din Irak, niciodată lumea nu i s-a părut atît de mi­că. A primit ulti­me­le aplauze cu mî­na la inimă și a ținut în ele lacrimile de fericire pe care funcția nu-i permi­tea să le verse. „Patetic”, și-a spus.

Lîngă el a venit George, cel mai bun prieten al său de cînd erau copii. A luat scaunul cu rotile de mînere și a început să-l împingă pe rampa care cobora către ușa biroului.

Cătălin HOPULELE