Strigoii Iașului au mers la muzeu
De pe scena Iașului 17 mai 2011 Niciun comentariu la Strigoii Iașului au mers la muzeu 8Acum șapte ani, cînd ministrul Culturii din Franța s-a gîndit că n-ar fi rău ca în fiecare primăvară oamenii să meargă și noaptea la muzeu, cu intrare liberă, sigur nu i-a trecut prin cap cum ar arăta o noapte din asta la Iași. Cum s-ar plimba oamenii sub lumina lunii și a felinarelor, cîte doi, la braț, de pe strada Lăpușneanu pînă la Palatul Culturii. Sau poate chiar la asta se gîndea, să ne bage așa, pe nesimțite, în marea familie europeană consumatoare de cultură.
Noaptea Europeană a Muzeelor a început la Iași cînd soarele încă pîrpălea asfaltul străzilor, pe la ora șapte. Ce fel de cultură cînd te topești de cald? Dar mai apoi, spre seară, în jurul orei nouă, străzile s-au aglomerat și un zumzet de voci și rîsete înăbușite a scăpat pe drumurile pavate, aglomerîndu-se în fața muzeelor care n-aveau somn. Pentru că pe 14 mai s-au trezit, au căscat ochii mari și au văzut atîția oameni cît n-au văzut în celelalte 364 de zile ale anului. Și s-au gătit cum au știut mai bine, că doar cu fotografii și pietricele nu mai impresionezi pe nimeni.
La Muzeul Unirii, de exemplu, cetățeni turmentați se buluceau mai mult din cauza muzicii care răsuna din spatele clădirii. Iar cei care n-aveau loc în curtea ei cu cărări pietruite și sculpturi se zgîiau printre barele gardului negru, de metal, la militarii Garnizoanei din Iași, îmbrăcați toți în costumele de culoarea cerului la ora aceea. Numai dirijorul, în costum alb și luminos, înfipt drept ca un soldățel în pămînt, taie aerul cu bagheta subțire și lucioasă ca lama unui cuțit. El știe cum să-și însuflețească publicul, îl îndeamnă mai întîi să treacă Carpații, cu frunze și flori, iar apoi începe o bătută cu ritm, de zici că bluzele fetelor tresar din proprie inițiativă, iar cîțiva copii se învîrt iute, fără oprire, în jurul unui brad, imitînd o horă.
Zloții n-aduc fericirea
Și lumea se adună, mai multă și mai multă, proaspăt ieșită de la expoziția „Zloți, cocoșei, akcele și firfirici – bani și civilizație”, iar în fața muzeului coada crește și șerpuiește pînă peste drum, aproape de barul Corso, pustiu și trist, cu muzica lui house înghițită de sunetul viu al trompetelor și tobelor.
Pe drum spre Palatul Culturii se găsesc și galerii deschise clandestin, care n-au fost incluse în programul oficial. La Cupolă stau doi puști plictisiți, probabil tineri autori ai picturilor și sculpturilor, care pufnesc în rîs cînd o doamnă mai în vîrstă, cu ie brodată se sperie la vederea unor pînze întinse pe podea cu desene mai deocheate. Îi face semn amicei sale aplecate curios peste niște sculpturi cu forme rotunde. „Poftim cultură!” și ușa galeriei e trîntită cu zgomot. „Nu-i nimic, arta provoacă”, explică un tînăr vizitator cu ten alb și păr prins în coadă. Apoi admiră preț de cîteva minute caricatura unei femei goale, cu sîni și fund cît China și un cap mic, mic, mic. Adică așa cum arată unele femei în epoca Pamelei Anderson.
O regăsesc pe doamna cu ie în fața Palatului Culturii, mult mai satisfăcută, dovadă zîmbetul care i se-ntinde cochet de la o ureche pînă la cealaltă. Admiră, cu amica sa indispensabilă la braț, arta meșterilor populari. Oalele pictate îi atrag atenția cel mai mult, și scoate un oftat de admirație lîngă păpușile făcute din pînză. Dar cel mai mult zăbovește la masa cu turte dulci, luminată de o candelă purpurie.
Coadă la salvat prințese
Și printre chiuieli și cîntece populare, oamenii își fac loc și trec spre Palatul Culturii, care, ca o fată mare, nu-și arată toate minunățiile, ci scoate la iveală numai cîte ceva, ca să ademenească și mai mult pețitorii. Numai în antreu se odihnesc exponate: aparate foto vechi pe de-o parte și fotografii noi de cealaltă. „Ăsta-i pentru spioni”, îi spune un tînăr prietenei sale, încercînd s-o impresioneze și îi arată un aparat de fotografiat mic cît o cutie de chibrituri, făcut în Germania anului 1930. Două „mame” încruntate păzesc averea Palatului: „pe-aici n-aveți voie, pîn-aici e expoziția!”. Și tînărul își ia iubita de mînă și o duce la mănăstirea Golia, unde, numai pentru 30 de minute de stat la coadă, vor vedea Iașul de sus, din turnul din care-ar fi salvat-o dacă trăiau în alte vremuri. Acum, poate doar să-i spună că biletul îl plătește el.
Astfel, cînd noaptea de sîmbătă se scurgea ușor spre duminică, vîrcolacii din Iași n-au avut decît pofte culturale, pe care și le-au hrănit cu tot ce le-a ieșit în cale: muzică de fanfară, cu peisaje amețitoare văzute de la înălțime și cu turte dulci în formă de inimioară. Și se poate spune cu voce tare că la muzeele ieșene încă mai sînt cozi. Cel puțin o dată pe an, cînd e intrarea liberă.
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu