Strigoii Iașului au mers la muzeu

Acum șapte ani, cînd ministrul Culturii din Franța ­­ s-a gîndit că n-ar fi rău ca în fiecare primăvară oamenii să meargă și noaptea la muzeu, cu intrare liberă, sigur nu i-a trecut prin cap cum ar arăta o noapte din asta la Iași. Cum s-ar plimba oamenii sub lumina lunii și a felinarelor, cîte doi, la braț, de pe strada Lăpușneanu pînă la Palatul Culturii. Sau poate chiar la asta se gîndea, să ne bage așa, pe nesimțite, în marea familie europeană consumatoare de cultură.

Noaptea Europeană a Mu­zee­­lor a început la Iași cînd soa­re­le încă pîrpălea asfaltul străzilor, pe la ora șapte. Ce fel de cultură cînd te topești de cald? Dar mai apoi, spre seară, în jurul orei nouă, stră­zi­le s-au aglomerat și un zumzet de voci și rîsete înăbușite a scăpat pe dru­murile pavate, aglomerîndu-se în fața muzeelor care n-aveau somn. Pentru că pe 14 mai s-au tre­zit, au căscat ochii mari și au vă­zut atîția oameni cît n-au văzut în ce­lelalte 364 de zile ale anului. Și s-au gătit cum au știut mai bine, că doar cu fotografii și pietricele nu mai im­pre­sionezi pe nimeni.

La Muzeul Unirii, de exemplu, cetățeni turmentați se bu­lu­ceau mai mult din cauza muzicii ca­re răsuna din spatele clădirii. Iar cei care n-aveau loc în curtea ei cu că­rări pietruite și sculpturi se zgî­iau prin­tre barele gardului negru, de metal, la militarii Garnizoanei din Iași, îmbrăcați toți în costu­me­le de culoarea cerului la ora aceea. Nu­mai dirijorul, în costum alb și lu­minos, înfipt drept ca un soldățel în pămînt, taie aerul cu bagheta sub­țire și lucioasă ca lama unui cu­țit. El știe cum să-și însuflețească publicul, îl îndeamnă mai întîi să treacă Carpații, cu frunze și flori, iar apoi începe o bătută cu ritm, de zici că bluzele fetelor tresar din pro­prie inițiativă, iar cîțiva copii se în­vîrt iute, fără oprire, în jurul unui brad, imitînd o horă.

Zloții n-aduc fericirea

Și lumea se adună, mai multă și mai multă, proaspăt ieșită de la ex­po­ziția „Zloți, cocoșei, akcele și fir­firici – bani și civilizație”, iar în fa­ța muzeului coada crește și șer­pu­iește pînă peste drum, aproape de barul Corso, pustiu și trist, cu mu­zica lui house înghițită de sunetul viu al trompetelor și tobelor.

Pe drum spre Palatul Culturii se găsesc și galerii deschise clan­des­tin, care n-au fost incluse în pro­gramul oficial. La Cupolă stau doi puști plictisiți, probabil tineri au­tori ai picturilor și sculpturilor, care pufnesc în rîs cînd o doamnă mai în vîrstă, cu ie brodată se spe­rie la vederea unor pînze întinse pe podea cu desene mai deocheate. Îi face semn amicei sale aplecate cu­rios peste niște sculpturi cu forme ro­tunde. „Pof­tim cultură!” și ușa ga­leriei e trîntită cu zgomot. „Nu-i ni­mic, arta provoacă”, explică un tînăr vizitator cu ten alb și păr prins în coadă. Apoi admiră preț de cî­te­va minute caricatura unei femei goa­le, cu sîni și fund cît China și un cap mic, mic, mic. Adică așa cum arată unele femei în epoca Pa­me­lei Anderson.

O regăsesc pe doamna cu ie în fața Palatului Culturii, mult mai satisfăcută, dovadă zîmbetul care i se-ntinde cochet de la o ureche pî­nă la cealaltă. Admiră, cu amica sa in­dispensabilă la braț, arta meș­te­ri­lor populari. Oalele pictate îi atrag aten­ția cel mai mult, și scoate un oftat de admirație lîngă păpușile fă­cute din pînză. Dar cel mai mult ză­bovește la masa cu turte dulci, lu­minată de o candelă purpurie.

Coadă la salvat prințese

Și printre chiuieli și cîntece po­pu­lare, oamenii își fac loc și trec spre Palatul Culturii, care, ca o fată mare, nu-și arată toate mi­nu­nă­țiile, ci scoate la iveală numai cî­te ceva, ca să ademenească și mai mult pețitorii. Numai în antreu se odih­nesc exponate: aparate foto vechi pe de-o parte și fotografii noi de cealaltă. „Ăsta-i pentru spioni”, îi spune un tînăr prietenei sale, în­cer­cînd s-o impresioneze și îi arată un aparat de fotografiat mic cît o cu­tie de chibrituri, făcut în Ger­mania anului 1930. Două „mame” încruntate păzesc averea Pa­latu­lui: „pe-aici n-aveți voie, pîn-aici e expoziția!”. Și tînărul își ia iubita de mînă și o duce la mănăstirea Golia, unde, numai pentru 30 de mi­nute de stat la coadă, vor vedea Iașul de sus, din turnul din care-ar fi salvat-o dacă trăiau în alte vremuri. Acum, poate doar să-i spună că biletul îl plătește el.

Astfel, cînd noaptea de sîmbătă se scurgea ușor spre duminică, vîr­co­lacii din Iași n-au avut decît pof­te culturale, pe care și le-au hrănit cu tot ce le-a ieșit în cale: muzică de fanfară, cu peisaje amețitoare vă­zute de la înălțime și cu turte dulci în formă de inimioară. Și se poa­te spune cu voce tare că la mu­zee­le ieșene încă mai sînt cozi. Cel pu­țin o dată pe an, cînd e intrarea li­beră.

Anastasia CONDRUC