Sărut pe celălalt obraz

Avem nevoie să ne lăsăm îngenun­chiați. Să ne plecăm trupurile și spiritele, luîn­du-ne un răgaz de la îndoială. Îndoiți la propriu de cotidian și derizoriul lui, să ne pu­nem în postura celui mai nefericit dintre pă­mînteni ca să ne recîștigăm dreptul la vert­icalitate. Nu fiindcă ne-am simți așa, ci dim­potrivă. Fiindcă poziția de drepți pe ca­re trebuie să o îmbrăcăm clipă de clipă, fe­ricirea de fațadă, ajunge să ne sub­juge și să ne copleșească. Fiindcă am vrea să ne smulgem masca socială care ni s-a încarnat în ființa intimă și să izbucnim într-un plîns autentic. Chiar dacă nu credem cu-a­de­vărat și n-am mai trecut prin probele cre­dinței de cînd îngenuncheam la porunca de cu seară a mamei, poate măcar gestul cuvios prin excelență, sărutul sfînt, ne va izbăvi de noi înșine.

Sfânta Parascheva e în fiecare an în a­celași loc și aproape sub același decor în­tru mîntuire pentru cei cu speranța frîntă sau întreagă, pentru cei care nu mai în­drăz­nesc să-și mărturisească păcatele nici față de ei înșiși. Cu numele luat în deșert sau prea-slăvit, Ea rămîne un reper al curăției pentru cei care au sărutat obraji nepotriviți sau au privit adînc în ochii unor chipuri mai albe ca lumina. Fie ei cuvioși sau mai pu­țin cuvioși, ortodocși, catolici, protestanți sau neo-protestanți. Nu degeaba a­du­ce Sfînta cu ea și frigul, cred unii, și ne pune să îndurăm așteptarea la coadă pentru a O atinge. Ne oferă un răgaz să ne luăm gîndul dinspre dorințe neîmplinite și să le așezăm în orizontul bucuriei. Cu na­i­vi­tate (în sens peiorativ), ar spune ateii, cu în­drăz­neală, ar replica Sfinții Părinți. Fi­in­d­că îți trebuie tupeu să te rupi de la ale tale, tocmai pentru a le adeveri din nou, epurat fiind, ca printr-o minune în care te-n­cre­dințezi să crezi, de microbul răului și-al în­do­ie­lii care macină din rostul lor.

Este aici vorba de prilej, nu de haina pe care o îmbracă. Poate Sfînta ar fi putut fi Ea, Parascheva, sau un Altul. Soborul de preoți ar putut să fie format din militari îmbrăcați în straie aurite. Ar fi putut fi vară și un soare arzător. Ar fi putut fi, în locul ta­ra­belor cu dulcețuri, linguri, mătănii și per­ne gonflabile cu sîni, un cîmp nesfîrșit de porumb. În loc de a ne face loc cu mîi­nile printre oameni grăbiți și fum de gră­ta­re, ne-am fi putut apăra cu brațele de frunzele aspre, pentru a ajunge la o clipă de iz­bă­vire. În loc de studenți, doctoranzi sau pro­fesori universitari am fi putut fi țărani. În loc de cărți, puteam să ne citim în stele și-n bobi destinul și să ne deplîngem a­se­menea patima pentru cunoaștere și patima pentru pămînt.

Astfel gîndind, cum să nu fie sărbă­toa­rea Sfintei Parascheva un prilej de pe­tre­­cere și de foc de artificii al Iașului? Cu bur­țile pline de mici și pieptul încununat de distincții ne plecăm, mai greu, cu ones­ti­­ta­te înspre noi înșine, dincolo de condiția de ță­ran sau de profesor pe care căutăm să o afișăm sau s-o ascundem. Iar grația cu ca­re re­u­șim să facem acest lucru ne dă mă­sura re­ală a valorii de care căutăm, zi de zi, să ne în­cununăm.

Laura PĂULEȚ