De spaima unor ISI

S-a făcut liniște în universități. După mul­­tă agitație și forfotă a spiritelor încinse de ne­a­junsul sau încîntarea legată de clasifica­rea instituțiilor și programelor de studiu, de­o­dată glasurile oficiale s-au stins. Au rămas doar să șoptească dindărătul ușilor birourilor sau ale amfiteatrelor opinii și să macine tacit con­troverse.

Nimic nu se mai aude de bursele doc­to­ra­le. Nu se știe încă dacă se vor da, iar dacă se vor acorda ce cuantum vor avea. Se zvo­neș­te, totuși, că Minis­te­rul Educației, Cer­ce­tării și Inovării se va în­dura și de studenții care nu mai au nici re­du­cere pe mijloacele de transport cu măcar cî­teva sute de lei și-i va an­gaja ca asistenți de cercetare la universi­tă­țile de care aparțin. Doctoranzii din anul I nu au decît să aștepte și în acest timp să își gă­sească un loc de muncă pentru a-și putea plăti că­minul sau chiria. Dacă le mai rămîne vre­me, ar face bine să se gîndească și să-și publi­ce primele articole științifice sau să caute con­­ferințe la care ar putea participa. Vor ve­dea ei ul­terior cum fac cu finanțarea. Doc­to­ranzi fi­ind, ar trebui să aibă niște beneficii, chiar da­că universitățile le spun că nu au de un­de să le dea.

Nici pentru asistenți și lectori nu se a­nun­ță vești prea bune. Nu mai e ca „pe vremuri” pentru ei. Criteriile pentru accederea pe pos­tu­­rile superioare de conferențiar și profesor, publicate în vară, s-au înăsprit drastic. Ele dau fiori reci pe șira spinării și sînt în mă­sură să descurajeze orice entuziast conș­ti­in­cios. Mai ales dacă provine din domeniul ști­ințelor umaniste. ISI a devenit un acronim ca­re se găsește în construcția majorității în­ju­ră­turilor din mediul universitar. Este spaima spai­me­lor, ghimpele din coastă, ticăitul cea­su­­lui me­ca­nic, picătura chinezească gata să um­ple pa­ha­rul neajunsurilor celor tineri. Ca­dre­le di­dac­tice din unele domenii se regăsesc în im­po­sibilitatea de a scrie articole publica­bi­­le în reviste cu un factor de impact în­de­a­juns de ma­re încît să poată măcar să vi­se­ze că vor a­jun­ge profesori. Fiindcă dacă faci, de e­xem­plu, studii filologice de limbă ro­mâ­nă nici nu vei schimba nimic esențial pentru o­me­nire, nici nu vei avea ce să publici în vreo re­vistă in­ternațională. Ast­fel, activitatea științifică a­pa­re ca nor­mă absurdă, con­tabilizată ca într-o linie de producție, la nu­mărul de articole și pa­gini. Co­laborările sînt descurajate, pentru că nu „ren­tează” să sem­nezi împreună cu alt­ci­­neva. Pe de altă par­te, majoritatea cer­ce­tă­ri­lor nu se pot face doar într-un singur om și de o­bicei profesorii și asistenții colaborează în scri­erea artico­le­lor.

Dar celor care aspiră să devină con­du­că­tori de doctorat le este și mai greu, pentru ei cri­teriile fiind și mai aspre. Puțini sînt cei ca­re ar putea năzui să se abiliteze anul acesta. În­tre timp, mai mult de jumătate dintre coor­do­­natorii existenți au ieșit la pensie și lo­cu­ri­le lor au rămas descoperite, iar cei rămași nu mai au voie să ia mai mult de opt doctoranzi. Da­că anul acesta s-au găsit locuri berechet la uni­versitățile ieșene, dar nu și coordonatori pen­tru candidați, la anul situația nu va fi pro­babil mult diferită. Așa că cei care își do­resc mai mult decît orice o carieră universita­ră și înțeleg că nimic din ceea ce merită cu a­de­vărat nu poate fi ușor, ar trebui să tacă și să fa­că. Pînă nu mai pot și mai departe.

Laura PĂULEȚ