Românul din apele lui Gadaffi

Cînd se gîndește la prima sa călătorie pe mare, un ucenic înscris la Academia Navală visează iahturi de lux, uniforme scrobite și frumos mirositoare, voiajori cu aparatele de fotografiat atîrnîndu-le grațios de gît și porturi zgomotoase, puricate de comercianți și turiști gălăgioși. Însă, deși imaginile idilice sînt eterne, nu contenesc să danseze în fața ochilor și nu se lasă alungate cu una, cu două, studentul știe că ele se vor spulbera ca valurile de țărmul Constanței. Cel mai probabil, prima sa lecție practică se va desfășura în cala unei nave comerciale, în care își va pescui zilele alături de membrii echipajului, iar hărmălaia porturilor va fi singurul paragraf real din textul iluziei ademenitoare. Enache Bizduna, băiatul cu o curiozitate ce i-a fost aproape fatală, s-a luat la harță cu viitorul descris de colegii săi și le-a arătat că năzuințele pot fi strunite și încălecate. I-a scăpat însă un detaliu de neprevăzut: războiul din Libia, țara în care a plecat, de la prima ieșire în larg, pentru a salva vieți omenești.

„Băi, tu cine te crezi? O să ajungi pe vreo navă tip container ori un vas petrolier!” îi preziceau colegii săi de clasă și rîdeau pe sub mus­tă­cioa­re­le subțiri atunci cînd Enache se în­crunta și susținea cu voce tare că va pluti doar pe nave de pasageri. Nu e vreun talent de clarvăzător la mijloc, ci doar o ambiție de fier pe care bă­nu­iește că a moștenit-o de la părinți, dar nu e sigur. Și o curiozitate de ne­stăvilit. „Voiam să știu, să văd cît de dură poate să fie viața, să simt, să po­vestesc după aceea, să ajut” și Ena­che, cadet de punte, continuă nestin­ghe­rit lista de verbe care l-au adus în portul Tripoli în vremurile lui de res­triște. Bineînțeles, și banii au fost un motiv temeinic. Însă mai avea un bu­nic născut în 1915, în timpul primei conflagrații mondiale, care îi po­ves­tea cum luptase el în cel de-al Doilea Război Mondial, „iar eu am făcut ime­diat asocierea: păi, dacă am apărut du­pă Revoluție, de ce să nu văd, la ti­ne­rețe, zic, cum e un război?” Adică, cum sună un obuz izbit de pămînt și îm­prăș­tiat apoi în toate cele patru zări, cu suflete agățate de resturile lui, ori cum taie aerul fierbinte un glonț ce curmă apoi o viață. Curiozități.

Iarna cu temperaturi înalte

O fi și rebeliunea pe care apoi a în­trezărit-o la libieni, pentru că nimeni nu a reușit să îl oprească vreodată din drum. „Cînd am sunat acasă, le-am zis simplu: „mamă, tată, vedeți că eu plec. Mă duc în Libia că sînt niște oa­meni acolo care trebuie salvați. Știți voi»”. Iar mama și tata nu au mai avut timp să comenteze, pentru că la bordul na­vei exista un singur telefon, prin sa­te­lit, pe care Enache îl putea fo­losi doar pentru un minut. De ace­eași con­cizie a avut parte și cadetul atunci cînd a primit, în aceeași zi de 21 februarie, cu o oră mai devreme, apelul de la pro­prietarul navei pe care lucra: „Ena­che, ești de acord să mergi în Libia, unde va începe războiul, să luați refugiați de acolo?”. Un „Da” hotărît a urmat a­cestei întrebări.

Tînărul, student în anul al III-lea la Facultatea de Marină Civilă a Aca­demiei Navale „Mircea cel Bătrîn” din Constanța, a plecat spre Malta în decembrie 2010, pe un catamaran produs în același an, cu o capacitate de 800 de pasageri. Făcea linia Va­lle­tta (Malta) – Pozzalo (Italia) și viața nu putea fi mai frumoasă de atît. Feribotul era arătos, nou-nouț și alb ca din cutie, Enache – un student sili­tor și un cadet de punte responsabil, dar mai ales, care nu uita să își în­trebe părinții de sănătate și să-i trimi­tă mail-uri fratelui mai mare Geor­ge, și el adăpostit pe puntea unui vas de cro­azieră din America. Era prima lui iarnă cu temperaturi înalte.

Berbecuții

Pe 22 februarie, Enache, băiat cu chipul smead, îmbrăcat într-un pu­lo­ver ecosez strîmt din care ies trium­fă­toare la suprafață gulerele tari ale cămășii, a fost transferat pe nava San Gwann dotată cu 400 de scaune pentru pasageri. Cînd au intrat în terminalul Tripoli, autoritățile portuare au întîmpinat echipajul, îndeplinind toa­te formalitățile ca la carte. La vremea aia, încă se respecta protocolul. 400 de străini, funcționari ai ambasadelor din Tripoli, francezi, americani, englezi, chinezi și alții, au fost îmbarcați timp de trei-patru ceasuri și după 48 de ore de staționat la țărm din cauza vremii obstinate, San Gwann a izbutit să por­nească, pe valuri de patru metri. „Pînă la dig, am mers cu viteză normală. Dar na­va era prea mică. În termeni ma­ri­nă­rești, ăștia se numesc berbecuți”. Va­porul încăleca valurile, iar cînd aces­tea se spărgeau, „cădeam de la patru me­tri în gol și simțeam toate vibrațiile va­sului, de credeai că se rupe în două. Imaginează-ți că așa cum stai tu pe scaun acum, te trezești deodată în aer pentru cîteva secunde, și nu știi unde vei cădea”. Asta timp de 11-12 ore în care cei 400 de oameni vomitau, se ți­neau de mîini, se rugau, țipau de spai­mă, erau palizi și reci. Într-un final, cînd au ajuns în Valletta, au început să se îmbrățișeze între ei și pe cei 16 membri ai echipajului. „Toți sîntem oa­meni și avem sentimente. Nimic nu se compară cu recunoștința pe care le-o ci­team în ochi și bucuria de a fi pășit pe pămînt”.

La vremea aia, Enache văzuse Kalașnicov-uri numai prin thrillere. De aceea, atunci cînd s-au întors în Tripoli și a zărit bărbați îmbrăcați în haine militare puricînd refugiații, bă­ia­tul cu spirit de jurnalist a făcut o po­ză. În ea se văd libieni controlați, cu brațele ridicate, și capete de femei și copii cu ochii lipiți de geamurile au­to­buzelor în care își așteptau capul fa­miliei. Piața Verde a orașului începea să mugească de explozii. Au fost lăsați să plece, iar San Gwann s-a mai întors, pînă pe 3 martie și în porturile din Sirte și Misrata, unde și-a mai um­plut de două ori pîntecele cu oameni pe care nu îi rumega, ci îi ducea în siguranță cît mai departe de Libia.

Containere cu libieni

„Viața pe mare te schimbă, te fa­ce să devii mai dur cu tine însuți și cu trăirile tale” îmi spune băiatul de 22 de ani. În luna aprilie a aceluiași an, Enache urma să facă linia dintre do­uă splendide orașe, Alexandria și Ve­neția, cu pasageri libieni în căutarea păcii. Cel puțin, așa știau părinții săi. „Lui George, fratelui meu mai mare, i-am spus adevărul. I-am trimis un mail în care i-am zis că mă întorc în Libia, în toiul războiului, sub egida Crucii Ro­șii”, iar tînărul cu doi ani mai mare, așezat în stînga lui, îi aruncă o privire blîndă și apoi se întoarce spre mine neputincios „nimic nu-l oprește din drum. I-am zis doar să aibă grijă”.

Grija s-a dovedit a fi auxiliară la următoarele trei vizite-fulger în țara poporului răzvrătit. Cel care l-a protejat în timpul curselor are mai multe nume: noroc, hazard, poziția stelelor sau Dumnezeu, în funcție de crezul celui care îl pomenește. Cert e că na­va Maria Dollores era mai mare, vop­sită în alb, avea 600 de banchete ame­najate în interior, o proră ascuțită, o pupă pătrățoasă și doar mijlocul îi era pîntecos. Fixată lîngă cheu, părea, pen­tru refugiații libieni, o cloșcă ce-și adu­na puii sub aripi înainte de culcare. Pe 18 aprilie însă, cînd s-au întors în Misrata, portul era gol. Pe caldarîm se puteau observa urmele unei ex­plo­zii. Asfaltul era înnegrit și numai spre centru un praf albicios ca varul re­zis­tase vîntului. După ce, conform tra­di­ți­ei, Enache a fotografiat locul, ară­tînd cu degetul spre locul marcat, pa­tru autovehicule negre din care au co­borît militari cu arme s-au apropiat de Maria Dollores.

După o discuție scurtă cu re­pre­zen­tanții Crucii Roșii, portul a fost invadat de basculante galbene și verzi pline ochi cu libieni închiși în conta­i­nere ori pe platforme, cu pielea de căr­bune, capetele rotunde și frunțile lu­cio­ase. Așteptau cuminți, ca niște șco­lari disciplinați, cu legături formate din puținele lucruri pe care le luau cu ei, să pășească pe rampă. „Libienii sînt un popor puternic. Unii plecau in Tu­bruq să-și lase familiile și se în­tor­ceau în Misrata să lupte.”

Imaginea lui Enache despre răz­boiul din țara cu cele mai însemnate rezerve de țiței din lume s-a conturat de-a lungul ultimelor trei curse. Pie­to­nii erau cei mai expuși pericolului, întrucît în orice moment, de nicăieri, putea să cadă o bombă peste ei ori să le aterizeze un glonte în piept. Dar ei nu erau singurii ghinioniști. La bord se vorbea despre un medic ucrainean care venise voluntar să trateze răniți și care a murit, în urma unei explozii, chiar în apartamentul în care locuia. „Poporul era dușmanul lui Muammar Gadaffi”. Liderul dictator plătea mer­cenari din Nigeria, Algeria sau alte țări pentru a-și pedepsi națiunea răz­vrătită. Oamenii fugeau încotro ve­deau cu ochii să caute libertatea.

Maria Dollores e anti-Gadaffi

Pe 26 aprilie, în cea de-a treia ope­rațiune de îmbarcare, țipetele bom­be­lor explodate din Misrata se integra­seră într-un tablou cu care au în­ce­put să se obișnuiască. Coloane ne­gri­cioa­se de fum se înălțau spre cer, ora­șul în­treg semăna cu o lighioană ră­ni­tă. Cu o noap­te înainte, forțele NATO a­tacaseră birourile liderului libian din Tri­poli, iar forțele pro-Gadaffi din Mis­ra­ta s-au răzbunat pe localnici.

În dimineața aceea, ei fu­geau dez­nă­dăjduiți înspre cheu. Alergau cu sufletul la gură, își abandonau ma­și­ni­le în port și se agățau de rampa care se închidea. „La început formau co­loa­ne, erau disciplinați, dar apoi s-a instaurat haosul. Pînă să luăm pa­rî­me­le, săreau și pe la cheu, prin spate, cu tot cu copii”, neștiind că nava ur­ma să fie bombardată. Pe la 11.30, s-a auzit prima explozie în apă, la o distanță de aproximativ 500 de metri de Maria Dollores, lăsînd pete negre pe azuriul mării. Forțele pro-Gadaffi au pus ochiul pe vaporul cu peste 600 de suflete în el și au lansat în jur de 11-12 proiectile, țintind nava, dar și digul, pentru a o bloca în port. „Oamenii erau speriați, se uitau după noi cu disperare, țipau, iar căpitanul, în răstimp, încerca să ne scoată din zona de pericol. De la cheu pînă la ieșirea din port am făcut opt minute”. În ele, că­pi­ta­nul a ținut-o una și bună înainte, mi­zînd pe lipsa de experiență a mercenarilor. 100 de metri, distanța dintre ultima bombă și nava, i-au despărțit de dezastru.

Pe profilul său de Facebook, Ena­che a încărcat poze, a spus povestea pe scurt, cu multe detalii tehnice și a primit like-uri și încurajări. Are 24 de albume întitulate scurt Tenerife, Va­lencia, Palma de Mallorca, Cor­si­ca, Monte Carlo, Cannes, Cotte d’Azur din aceeași familie, și doar unul iese în evidență: Libya-WARZONE-Mis­ra­ta (under artillery fire) (Libia-zonă de război-Misrata – sub foc de artilerie). E colecția ce cuprinde orașe fumegînde, femei și bărbați cu teama în ochi și agonii bobinate, imagini adu­nate meticulos de Enache, cadetul de punte de 22 de ani cu o curiozitate ca­re l-a ajutat să-și împărtășească apoi trăirile. Și o naivitate care-i putea fi fatală, dar de care a aflat abia acasă, în brațele mamei. Ei și multor alți oa­meni le mulțumește, cu solemnitate, la finele post-ului de pe Facebook: „Pe această cale doresc să-i mul­țu­mesc și comandantului, care are 34 de ani, că sînt în viață. De asemenea, felici­tări tuturor membrilor din echipaj; mulțumim celor de la Academie pentru că ne-au îndrumat pașii și ne-au întărit psihicul prin tot ceea ce ne-au învățat în anii de studiou. (…) Avem niște părinți deosebiți.”

Lina VDOVÎI