Cui îi pasă de telespectatori?

După numărul de angajați, infrastructură, tradiție, diversitatea progra­me­lor, TVR ar trebui să fie o adevărată corporație de interes public. Precum BBC. (Știu, știu, ei sînt britanici, au altă cultură organizațională, alte fonduri etc. Dar stați să-mi termin ideea). Poate că TVR 3 e cam în plus (ideea de „regio­nal” n-a prins și nici n-a fost umplută cum trebuie cu conținut), dar în rest are o schemă bună: cu posturi naționale, cu un TVR Info care începe să capete con­tur, cu un TVR Cultural pentru ca­re trebuie să fim mulțumiți că există. (Alte țări mult mai răsărite ca noi nu au așa ceva).

Dar de la schemă pînă la rea­li­tatea concretă e cale lungă. Ea trece, în primul rînd, prin ma­rea dilemă a TVR din anii tranziției: pe de o parte, ins­ti­tu­ția trebuie reformată, e clar pentru toată lumea; pe de altă parte, chiar și dacă ar vrea să se reformeze, nu poa­te sau nu e lăsată. Legea de func­țio­na­re e făcută în așa fel încît televiziunea na­țională e o ju­cărie dependentă de schim­barea pute­rii politice. Absolut legal, partidele își pun oamenii în Con­si­liul de Ad­mi­nis­tra­ție, deci direcția în ca­re merge televiziunea publică depinde de interesele par­tidelor. Așa e și în Italia, de zeci de ani (ca să nu ne mai simțim unici și ne­în­țeleși): în Consiliul de Ad­mi­nistra­ție sînt cinci oameni, trei numiți de pu­te­re, doi numiți de opoziție. La noi sînt mai mulți, că și foamea e mai mare. Res­tul de bla-bla: interesul public, e­chi­li­brul etc. Sigur, sînt destui profesioniști serioși care își fac meseria cum trebuie, dar la o adică tot ce (eventual) s-a cons­truit în cîțiva ani se duce de rîpă: se schimbă puterea, se schimbă șeful și to­tul se ia de la început.

Încăpățînarea cu care partidele vor în continuare să controleze televiziunea publică e cam stupizică: nu mai sîntem în anii ’90, e plină piața de posturi TV, de cîtva timp marile manevre electoral-po­li­ti­ce le fac bine mersi televiziunile pri­va­te, iar TVR și-a pierdut mult din impact. Inerția și lipsa de orizont a po­li­ticienilor face ca o necesitate absolută – schimbarea legii de funcționare a TVR, pentru a-i permite să devină o au­tentică instituție de interes public – să nu fie luată în sea­mă.

Sigur, dincolo de lege există oa­me­nii care o aplică. Lumea se uită de fie­ca­­­re dată cu atenție cine e numit pre­șe­din­te­le TVR. Pe bună dreptate. Dar foar­­te puțină atenție e acordată membri­lor CA. Dacă ne uităm în urmă, ob­­ser­văm că prin Con­si­liu s-au perindat unii oameni care au ha­bar de televiziune (și care, eventual, au făcut ce-au putut), dar și tot felul de inși despre care partidele care i-au numit credeau că se pricep la TV doar pentru că au apărut pe micul e­cran: de la folkiști și trubaduri pînă la ac­­to­rași, publiciști ori indivizi fără o pro­fe­si­e clară care erau pe lista de partid la ru­bri­ca „oameni care ne-au făcut servi­cii”. Cu așa o faună, e greu să faci din TVR o corporație pînă la capăt. Așa că, periodic, cînd se schimbă puterea, are loc mi­cul ritual: raportul de activita­te al TVR e trîntit în Parlament, pre­șe­din­te­le e schim­bat și… da capo. Allegro giocco­so.

Din sistemul ăsta cîștigă uneori niscaiva politicieni sau partide, niscaiva oa­meni care sînt numiți în posturi și „grupurile” lor de interese sau influen­ță. Publicul pierde. Pe termen scurt, me­diu și lung. Dar cui îi pasă? După care televiziunii i se reproșează că a pierdut din audiență și că e prost condu­să. Da. Dar legea nu creează condiții pen­tru a fi bine condusă și a-și vedea de treabă în interes public. Legea a fost fă­cută pe vremea cînd partidele aveau acută nevoie de televiziunea „de stat”. Ar trebui schimbată întîi legea. Pe urmă om mai vedea. Dar nimeni nu vrea asta. În afară de telespectatorii care plătesc ta­xa TV și ar vrea să aibă posturi publice ca la BBC. Dar cui îi pasă de telespectatori?

Mircea VASILESCU