Cum mi-am găsit locul
Cap în cap 22 ianuarie 2013 Niciun comentariu la Cum mi-am găsit locul 0Cînd am terminat Facultatea de Limbi străine, pe la început de ani ’90, am încercat vreo șase-șapte locuri… de muncă posibile, fie prin învățămînt, fie prin diverse redacții. Nu mi-a plăcut nici unul. Ba mi se părea că ce făceam acolo nu era destul de semnificativ, ba că oamenii cu care aveam de-a face nu erau destul de morali sau interesanți. În mod sigur buba era la mine. Făceam parte, probabil, mi-am zis, dintr-o categorie binevenită în filme, dar mai puțin în viața reală: cea a inadaptaților, marginalilor, loser-ilor… Degeaba terminasem eu engleza-latina cu peste 9,70…
Cînd am văzut pentru prima dată un număr din Dilema (pe atunci fără veche), prin ’93, nu mi-a venit să cred: iată un ziar care nu e ziar. Care iese din limitele stricte ale militantismului politic, care vede mai departe de micile interese de grup și împroșcări reciproce cu noroi. Care poate trata fără să fie deloc plicitisitor, ba, dimpotrivă, chiar palpitant, subiecte general-umane precum Înjurătura sau Orgoliul.
În sfîrșit, visul meu, să-i zic de aur, se realiza: exista un loc în care să pot scrie, fără să fiu, neapărat, de partea cuiva sau a ceva. Fără să fiu într-o veșnică și amețitoare actualitate de care să trebuiască să dau mereu seamă.
De cum ajuns la Dilema (cam odată cu Andrei Manolescu), am simțit că mi-am găsit locul. (Desigur, mai rămînea de văzut dacă și… locul mă vroia pe mine. Lucru care s-a întîmplat, în timp…). Am cunoscut-o pe Lena Boiangiu, care, practic, m-a învățat tot ce știu… jurnalistic. Pe Tita Chiper, care mi-a confirmat că lucrurile (și subiectele…) mici sînt de fapt mari. Pe Andrei Pleșu și Radu Cosașu, ale căror rubrici au reprezentat, pentru mine, exact ceea ce unii și alții numeau „spiritul Dilemei”. Și, deloc în ultimul rînd, pe Mircea Vasilescu, pe atunci redactor-șef adjunct, apoi devenit redactor-șef: singurul șef pe care l-aș fi acceptat vreodată.
De ce? Pentru că la Dilema veche a fost, este, și cu siguranță va fi în continuare, cu adevărat democrație. În sensul că oamenii de aici chiar fac ce le place și simt că pot face mai bine. Nimic forțat sau nelalocul lui: singurele limite pe care ni le impunem, cu toții, sînt cele cerute de binele ziarului și de timpii acestuia de…coacere. Lumea dilematică știe, demult, ce poți și ce nu poți face la Dilema. Există, deja, o înțelegere clară, tacită între membrii redacției, care au ajuns să acționeze, de multe ori, ca un mecanism bine uns. Deși fiecare e cît se poate de diferit, și de valoros (și) în sine.
Dilema, acum veche, a rămas un un „loc de muncă” unde mă duc cu drag. Și care mi-a reabilitat încrederea în comunități și sisteme democratice posibile.
Iaromira POPOVICI
Adaugă un comentariu