Dragoste cu mila

Naţionala de fotbal a României nu mai e o echipă, e un conflict. O dezbatere cu iz de scandal. Meciurile par doar pretextele unei enorme înfruntări de idei fixe. Există tabăra „oficială”, cu federali, antrenori, jucători, masori-poeţi şi ţuţeri profesionişti, ca să nu vorbim despre mica armată a acelor „bien-pensants” cum i-ar numi francezii, (un soi de „gînditori de bine”, rude cu oamenii de bine din vremurile romantice ale dialogului cu bîta). Şi există ceilalţi, bună parte dintre suporteri, jurnalişti, şi „foşti” de tot felul (foşti jucători, foşti antrenori, foşti federali, foşti îmbuibaţi). Primii cer să fie iubiţi necondiţionat. Ceilalţi consideră că asta ar fi o solicitare de viol sentimental. Adevărul e că Naţionala s-a calificat la Euro fără strălucire. Unii pun accent pe „s-a calificat”, adversarii pe „fără strălucire”. Par­ti­zanii binelui spun că nu avem ma­terial uman pentru mai mult de atît, cîrcotaşii susţin că în cea mai slabă grupă preliminară se putea juca şi altfel, cu altă tactică (şi arată spre pri­ma repriză cu Finlanda). Muftii sis­te­mului strigă că acest chin creează posibilitatea mai ales financiară de a naşte generaţii upgradate, mujahedinii le urlă înapoi că în felul ăsta de a juca vor pierde simpatia publicului şi vom fi de rîsul lumii la turneul final. Temperatura creş­te. Încă nu fierbe, dar mai e timp. Pînă la urmă, veţi ameţi de acest pugilism, nu vrem cu toţii, vorbind despre fotbal, acelaşi lucru?

S-ar zice că da. Dar în fapt, nu. „Statul” fotbalului vrea rezultate, indiferent cum. Numai că el nu se mai adresează aceluiaşi gen de public ca acum 20 de ani, sau 15, sau 10. Oamenii s-au schimbat. În lumea aceasta din ce în ce mai largă şi plină de evenimente încap mii de rezultate bune. E înghesuială mare de competiţii, clasamente, transmisiuni şi comentarii despre cîte nu putem noi înghiţi. Din acest munte de fapte se vînd glo­bal doar poveştile. Poveştile care mişcă. De aceea finala italiencelor de la US Open a spart toate ecranele. Sau victoria japonezilor asupra sud-africanilor la rugby. Şi din acelaşi motiv, venind la noi cu cel mai bun exemplu, rugbiştii învinşi au avut parte de mai multe laude decît fotbaliştii învingători. Există, spre deosebire de anii lui Hagi sau ai lui Mutu, oricum mai ofertanţi un public asaltat de oferte. Oameni care consumă săptămînal campionatele Spaniei, Angliei sau Germaniei şi care nu se mai mulţumesc cu „rezultate”. Îi putem blama, dar e ca şi cum ai da în judecată realitatea. Aceşti oameni pot suporta fotbalul românesc doar atît timp cît el nu iese în lume. Sigur că şi ei doresc calificarea, dar spre deosebire de aceş­tia nu o vor oricum. Şi mai ales nu vor să vadă la petrecerea din Franţa o echipă care nu ştie să vorbească, să se comporte şi să execute paşii de dans din înalta societate. Există argumente conform cărora e greu să ceri asta unor jucători produşi de un popor al fotbalului care şi-a pierdut şi puţinele principii pe care le avea. În regulă. Apelul la raţiune nu îi va salva însă de la tăcerea simţirii. Vor avea parte de un public în general amorf, oscilînd între binevoitor şi nervos. Există, sigur, posibilitatea ca evoluţii scrîşnite în Franţa la anul să producă o ieşire din grupă. Sau chiar mai mult. Dar, după vorba lui Joachim Low, selecţionerul Germaniei, în ziua de azi reuşita adevărată e imposibilă fără un fotbal de calitate. Aşa că la un moment dat, mai degrabă mai devreme decît mai tărziu, ne vom opri. Iar atunci fîntîna frustrărilor va izbucni. Dar s-ar putea să nu fie aşa şi toată lumea să fie fericită. În acest caz, puteţi ignora tot ceea ce aţi citit mai sus.

Pînă la urmă, ceea ce mi se pare că unii şi alţii ar dori să transmită bravilor tricolori ar suna, rezumat, cam aşa: Îndrăzniţi! Îndrăzniţi să vă daţi şanse, îndrăzniţi să visaţi, îndrăzniţi să vă bucuraţi şi atunci ne vom bucura şi noi cu voi! Ştiu, e complicat atunci cînd de mic ţi s-a inoculat ideea că după un timp nimeni n-o să mai ţină minte cum ai cîştigat sau ai pierdut un meci. Numai că, ghinion, azi e fix invers. Cu toţii sîntem prea grăbiţi pentru a ne opri în faţa unei mîini întinse care nu spune o poveste.

Text scris de Radu Naum, jurnalist gsp.ro