După Cannes

În ultimii ani, s-a creat o obiș­nu­in­ță ca la fiecare ediție a Festivalului de Film de la Cannes să existe cel puțin un film în vreo secțiune paralelă sau, așa cum s-a întîmplat și anul acesta, chiar în secțiunea oficială. După ce a cîștigat Palme d’Or în 2007, cu „4 luni, 3 săptămîni și 2 zile”, regizorul Cristian Mungiu revine cu o poveste adaptată după romanele non-ficționale ale Tatianei Niculescu-Bran, legate de tragedia de la Tanacu. La ediția a 65-a a Festivalului de Film de la Cannes, Cristian Mungiu a fost premiat cu pre­miul pentru scenariul filmului „După dealuri”, iar Cosmina Stratan și Cris­tina Flutur au primit premiile de in­ter­pretare feminină.

Cristian Mungiu în speech-ul de la ceremonia de decernare a premiilor a spus „Este minunat să fim aici îm­pre­ună, dar să nu uităm că aceasta este o poveste adevărată, inspirată de în­tîm­plări reale, și să nu uităm că au suferit oameni. Dacă nu putem să reparăm tre­cutul, avem speranță în viitor”. Și de fapt, povestea din filmul lui Mungiu se oprește la acest caz, fără să încerce să acuze definitiv pe vreunii dintre pro­tagoniștii tragediei, ci doar să încerce să dibuiască sursa răului. Meritul scenariului pentru care a luat premiu stă în echilibrul cu care a cîntărit vina, lașitatea, limitarea sau neputința fie­că­rui personaj, mai ales cel al preotului.

Noul lungmetraj al lui Cristian Mun­giu, „După dealuri”, urmărește do­uă prietene care au crescut împreu­nă la orfelinat, iar drumurile lor s-au des­părțit, odată ce Alina (Cristina Flu­tur) a plecat să muncească în Germania, iar Voichița a intrat în mînăstire (Cos­mi­na Stratan). Ele se reîntîlnesc, Voichița nu mai vrea să plece în Germania să-i fie alături Alinei, iar Alina se încă­pă­țî­nează să stea alături de ea și să afle motivele pentru care nu mai vrea să plece din mînăstire. De aici lucrurile scapă de sub controlul fetelor și intră sub controlul maicilor și ale preotului care conduce mînăstirea.

Spre deosebire de „4 luni, 3 săp­tă­mîni și 2 zile”, filmul premiat are o pers­pectivă și un univers mult mai limi­tate, fiind vorba despre un caz cu date aproape precise circumscris unor cu­tu­me sau obiceiuri canonice în care mă­sura umană se destabilizează. Deși în conferința de presă de la Cannes, Mungiu a invitat spectatorii să uite fil­mul de dinainte, noul său film are foar­te multe similitudini, de la acest trio (cele două prietene vs. bărbatul), suferința aproape martirică din ambele povești, cadrul celebru al mesei este folosit și aici, cu aceeași figură centra­lă rătăcită și inadecvată, cinematografic, filmul este plin de compoziții și de mi­zanscene foarte lucrate, iar dramaturgic, de pildă face din preot unul dintre cele mai echilibrate personaje din fil­mele lui, un individ cu intenții bune și cu un discurs justificat și greu de acu­zat.

Filmul va fi privit din două pers­pective și va fi cîntărit cu două unități de măsură: pe de-o parte, sînt românii, care au asimilat deja povestea și c­u­nosc, cît de cît, limitarea și neputința intelectuală a acestor oameni din col­țuri uitate de lume, pe de altă parte, sînt străinii, care (ca și în cazul lui „4,3,2”) sînt cutremurați de excepționalul tragic al unor astfel de povești. Mulți au vă­zut și vor vedea un atac la adresa Bise­ri­cii Ortodoxe, însă Mungiu nici în in­tenție, nici în ce a realizat în film nu arată cu degetul spre ortodoxie, ci spre niște oameni, măicuțe și preot, care nu au fost în stare, din diferite motive, să asculte, să înțeleagă sau, cel puțin, să acționeze cu bunătate și umilință, deși intențiile lor au fost să facă bine și să ajute.

Pentru cele două actrițe, Cosmina Stratan și Cristina Flutur, premiile vor fi un excepțional punct de pornire în cariera lor, un debut onorat cu un astfel de premiu nu se întîmplă foarte des. Deși, premiul de interpretare feminină ar fi putut merge la Emmanuelle Riva, din filmul care a căștigat Palme d’Or, „Amour”, regizat de Michael Haneke, sau la Marion Cotillard, în „Rust and Bone”, al lui Jacques Audiard, juriul condus de regizorul italian Nanni Mo­retti a ales ca cele două românce să fie răsplătite pentru performața lor, deși judecînd foarte radical ele nu ar trebui privite chiar ca un cuplu insepa­rabil, cu egală importanță actori­ceas­că.

Se știe foarte limpede că filmele românești au mai mulți spectatori în sălile din străinătate decît în cele autoh­tone. Cele trei premii (unul pentru scenariu și două de interpretare) vor face ca filmul lui Cristian Mungiu să fie distribuit cu succes peste tot în Europa și nu numai, iar interesul pentru cinematografia românească să mai fie menținut la foc cald. Dincolo de bucuria de avea din nou Palme d’Or (și nu doar unul!), se întrezărește un pericol în care se află regizorii tineri care vor avea din nou pe tavă o rețetă de succes, e drept. Filmul lui Cristian Mun­giu ar trebui privit și discutat pentru ce este el în sine, independent de contextul mediatic al poveștii conținute în film și, mai ales, dincolo de premiile pe care le-a luat la Cannes și pe care, probabil, le va mai lua de acum încolo. Filmul lui Cristian Mungiu ar trebi să fie un avantaj de imagine și de motiva­re, nu un element care să le obs­truc­țio­ne­ze altor regizori nici talentul, nici cu­rajul. Așa cum s-a întîmplat în 2005, odată cu filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu, care pentru mulți a fost piesa care i-a urnit și a făcut să crească noul cinema românesc, și așa cum după ce Cristian Mun­giu a luat Palme d’Or în 2007, cu „4,3,2”, mulți s-au încrezut în acest mod cinematografic de a spune o po­veste, tot așa succesul pe care „După dealuri” îl va avea în continuare poate genera din nou mode. Nu e nimic de blamat, este o chestiune naturală, pînă la urmă, însă pentru o cinematografie mică cum este cea românească, mă re­fer în primul rînd la numărul scăzut de producții, o sumă de filme care vor apela la cazuri spectaculoase sau tra­gedii de tipul Tanacu, vor face ca automat plaja de opțiuni estetice și dramaturgice să se limiteze.

Ileana BÎRSAN