Fără euforie, doar speranțe și ceva pesimism. Ce urmează după Maidan?

Revoluţia de pe Maidan şi-a atins primul scop: în­de­părtarea unui lider autocratic, a gu­­vernării sale corupte şi a clanului care dre­na banii publici.

În ceea ce priveşte scopul final – „cons­tru­irea unei noi Ucraine”, aşa cum au informat-o protestatarii pe Iulia Timoşenko după ieşirea din închisoare, ei bine, acesta e infinit mai dificil. Nu toţi ucrainenii vor o nouă Ucraină, cei care vor o înţeleg diferit şi, în fine, nici măcar bunele intenţii, cînd există, nu garantează un final fericit. Cu atît mai mult cu cît țara se află într-o situație eco­no­mică dificilă, dependentă de un ajutor financiar extern – fie al Rusiei (acum înghețat), fie al Occidentului.

Avem motive de pesimism. Primele pro­ble­me au apă­rut după fuga lui Viktor Ia­nu­ko­vici din Kiev, cînd mai multe administraţii locale din estul rusofon s-au re­unit pentru a anunţa că nu recunosc noua putere cen­tra­lă şi că deocamdată se vor autoguverna. La re­u­niune a participat un emisar al Moscovei, semn al poziţiei Rusiei. Cît de mult s-au adîn­cit faliile existente în so­cie­ta­tea ucra­i­neană rămîne de văzut, aşa cum rămîne de vă­zut care va fi mutarea lui Vladimir Putin.

Între timp, în Parlamentul de la Kiev lu­crurile au scă­pat de sub control. Deputaţii, inclusiv foşti susţinători ai lui Ianukovici, vo­tează pe bandă rulantă şi fără timp de consultări rezoluţii şi legi felurite, limitînd, printre altele, drepturile lingvistice ale ru­so­fo­nilor, dar şi ale vor­bi­to­ri­lor de limbă ro­mâ­nă.

Cine vine la putere? Preşedintele legi­sla­ti­vului şi şe­ful interimar al statului este acum Oleksandr Turcinov, om cu trecut tulbure, apropiat al Iuliei Timoşenko, ex-şef al Serviciului de Securitate (SBU). Foştii se în­torc, după un mandat portocaliu de­zas­tru­os şi cîţiva ani în Opo­zi­ţie, iar mulţi dintre protestatarii din Maidan au tot dreptul să fie suspicioşi. Şi sînt, au arătat-o prin reacţiile ames­te­cate la discursul emo­ţio­nal al Iuliei Timoşenko.

Mai rămîne de văzut dacă există loc de compromis în­tre noua Putere şi protestatari, cu referire specială la Sectorul de Dreapta, naţionaliştii cu vederi extremiste care au luptat în primele linii ale Revoluţiei, care nu vor nici Rusia, dar nici UE în mod special.

Alternativa la partidul lui Ianukovici şi la cel al lui Timoşenko nu este mai luminoasă: necunoscuta numită Vitali Kliciko, care va candida la preşedinţie, şi partidul extremist Svoboda. Peste această incertitudine politică stau ei, singura certitudine, oligarhii care pros­peră in­di­fe­rent de guvernare şi con­tro­lea­ză în mod direct zeci de parlamentari, ani­hilînd democraţia.

Dacă există totuşi vreo speranţă pentru Ucraina, şi există, ea vine tocmai din dis­pe­ra­rea şi determinarea oa­me­nilor de tot felul care au înfruntat bastoanele şi arme­le de foc ale regimului Ianukovici. După grozăviile ier­nii care stă să se încheie, ucrainenii au în faţă o primăvară lungă şi dificilă.

de Adrian COCHINO, redactor-șef adjunct realitatea.net