Iertați-ne!

Iertați-ne!
… pentru că uităm repede!
… pentru că nu am schimbat nimic!
… pentru că am lăsat determinarea să se stingă!
… pentru că ne aducem aminte de voi o dată pe an!
… pentru că am amuțit!
… pentru că am preferat să nu mai vedem!
… pentru că ne vedem de viețile noastre, zi de zi, și abia ridicăm privirea din pămînt!
… pentru că i-am primit iar să ne conducă!
… pentru că, în loc să rămînem să luptăm, ne facem planuri de evadare!
… pentru că suntem mai dezbinați ca oricînd, fiecare ascuns în România lui!

Iertați-ne!

****
– Și ce s-a întîmplat în seara acelui 30 octombrie?
– Au murit oameni…
– De ce?
– Din cauza indolenței și a treburilor făcute de mîntuială…
– Dar ce făceau oamenii ăia acolo?
– Ascultau muzică. Erau la un concert!
– Păi, dacă ascultau muzică, de ce au murit?
– Clubul a luat foc…
– Și voi ce ați făcut?
– Am ieșit furioși în stradă!
– Și ce s-a întâmplat?
– Am dat jos guvernul…
– Și apoi ce s-a întâmplat?
– Au urmat cîteva luni de liniște, de normalitate.
– Și apoi ce s-a întîmplat?
– Au venit alegerile.
– Și?
– Au fost realeși…
– Păi de ce?
– …

Dialogul de mai sus este încă imaginar. Spun încă pentru că peste doi-trei ani va deveni realitate, cînd copilul care acum are 4 luni și care în seara de 30 octombrie a privit doar curioasă la acei cîțiva oameni care aprindeau lumînări în Piața Unirii din Iași va prinde glas și va dori să știe ce și cum. Și la ultimul „de ce” chiar nu voi ști cum să-i răspund.

de Nicoleta Nastase-Zberea, senior editor Opinia studențească