Independentul român

Ultimele alegeri europarlamen­ta­re au dovedit, pe neaşteptate, ata­şamen­tul naţional pentru candidatul indepen­dent. Domnul Mircea Diaconu a dat lo­vitura! Cu un sacrificiu imens: re­nun­­ţarea la o meserie care l-a făcut celebru şi la o carieră aflată la apogeu. Nu putem şti din ce motive a optat pentru o asemenea lepădare de sine. Ex­clus să fie vorba de bani! Pentru a măsura dimensiunile jertfei sale, să ne gîndim cum ar fi să auzim că Robert de Niro sau Victor Rebengiuc au aban­donat scena şi ecranul pentru a îm­bră­ţişa, la bătrîneţe, un destin par­la­men­tar. Dacă nici ăsta nu e „spirit civic“, ce altceva poate fi numit astfel? Pe de altă parte, românii par să aibă solide tradiţii în materie de „independență“. Textul de mai jos, scris acum zece ani, o dovedeşte!

În tradiţia României moderne, un bărbat adevărat, adică un ins copt să se arunce în lupta conjugală şi parlamentară, e, înainte de orice, „un bărbat independent“. Adică un bărbat pe picioarele lui, cu veni­turi autonome, cu idei proprii, cu si­tuaţie. A fi „independent“ e o vir­tute civică. Ziarele se mîndresc a fi independente, iar membrii de par­tid mai acătării declară, uneori, cu panaş, că înţeleg să-şi păstreze o anumită independenţă de gîndire. Justiţia vrea şi ea să fie inde­pen­den­tă (dar nu poate), iar la nivel de ţară, independenţa e un „ideal de veacuri“, un vis strămoşesc. Pe vremuri, idealul acesta se chema „ne­a­tîr­nare“, ceea ce ar lăsa să se în­ţe­lea­gă că independenţa e un soi de le­vitaţie, un fel de a pluti, dezlegat de orice ataşamente şi angajamente constrîngătoare. Independenţa e, din acest punct de vedere, expresia deplinei libertăţi, refuzul de a ad­mi­­te altă autoritate în afara celei pro­prii.

Cu un asemenea portret, in­de­pen­denţa e un foarte eficient or­na­ment retoric. Caţavencu e „preziden­tul grupului independent“, „un bărbat independent“, activ în „Co­mi­tetul grupului independent“, adică al grupului „tînăr, inteligent, independent“ (şi „impertinent“ – a­daugă cu năduf Farfuridi, pentru care independenţa e „trădare“ şi „ni­filism“). Dar şi Tipătescu e, cel pu­ţin pentru Trahanache, „un om en­de­pan­dent“, calitate apreciată, de alt­fel, şi de independenta Joi­ţi­ca. Odată ce s-a consfinţit ca merit, in­de­pen­den­ţa e pusă la treabă: vir­tu­tea ci­vi­că se orientează prag­ma­tic. Cu ce se ocu­pă, după eterna doc­tri­nă Tra­ha­na­che, un bărbat indepen­dent? Face servicii „partidului, ju­de­ţului, ţării… şi mie, ca amic…“. Prin ur­ma­re, independentul român e cap­tiv într-o reţea de hatîruri. El nu-şi do­bîn­deşte independenţa de­cît pentru a o sacrifica în chip oportun: par­tidului, patriei, prietenilor (şi nevestelor lor). De ce? „Pentru că de la partidul întreg atîrnă bi­ne­le ţă­rii şi de la binele ţării atîrnă bi­ne­le nostru…“ De unde însemna „ne­atîrnare“, independenţa ajunge să fie deci, potrivit înţelepciunii au­­toh­tone, abilitatea de a atîrna de cine trebuie, fără prosteşti pro­ble­me de conştiinţă, fără false con­sec­ven­ţe şi loialităţi. Pe scurt, a fi in­de­pendent e a-ţi permite luxul de a fi infidel.

În materie de politică externă (dar şi internă), independentul ro­mân e pentru descentralizare. E, cu alte cuvinte, un fervent anti-eu­ro­pean. „Să-şi vază de trebile ei Eu­ropa. Noi ne amestecăm în trebile ei? Nu… N-are prin urmare dreptul să se amestece într- ale noastre…“

Neamestecul în tre­bi­le interne, ştaiful dîrz al băştinaşului ofensat – iată chipuri mioritice ale spiritului independent. Animat de acest spi­rit, Caţavencu fondează în ora­şul său de pro­vin­ci­e „Aurora Eco­no­mică Română“, „so­ţie­tate en­ci­clo­pedică-cooperativă, in­­de­pen­den­tă de cea din Bu­cu­reşti…“. „Noi… eu… nu recunosc, nu voi să re­cunosc epitropia bu­cu­reş­tenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dînşii într-al lor.“ Acesta este, în viziune lo­ca­lă, apogeul spi­ri­tului independent: să faci ce vrei în districtul tău. Evi­dent, cînd prea mulţi independenţi se strîng la­o­lal­tă, interesele lor intră în conflict. Nu întîmplător, Cos­tă­chel Gu­du­rău e „atacat palme picioare“ to­c­mai în „piaţa endependenţi“. Dar bă­tălia e scurtă. Tot „piaţa en­de­­pen­denţi“ e spaţiul unei uni­ver­sa­le re­concilieri. „Pupat toţi“. Căci in­­de­pendentul român nu e dog­ma­tic. La o adică, ştie să lase de la el. E re­alist, maleabil, fără idei fixe. Jus­­ti­ţia independentă fiind ab­sen­tă, el se refugiază filozofic în sin­gu­ră­ta­te, pentru a căuta dreptatea trans­­­cen­dentă: „Procoror lipseşte oraş, mă­năstire maici chef.“ n

de Andrei PLEȘU | director fondator „Dilema Veche”

Text publicat în „Dilema veche” nr. 547, 29 mai 2014