Într-o veșnică tranziție

Nu cred că și-a pus cineva problema, în toamna anului 1992, cînd cîțiva oameni începuseră să croiască o nouă revistă, ce se va întîmpla peste 20 de ani. Nici dl Andrei Pleșu, care a înființat-o și i-a dat linia editorială, nici dl Radu Cosașu, care i-a găsit numele (du­pă îndelungi exerciții colective de a găsi o denumire nouă într-o țară cu sute de ziare și reviste). Pe 14 ianuarie 1993, a apărut primul număr din Dilema, iar pe 16 ianuarie 2004, primul număr sub „eticheta” Dilema veche.

După 20 de ani, revista este ceea ce multitudinea de cititori și colaboratori consideră că este. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Între timp, după un su­pli­ment numit Vineri care a durat 30 de luni, la sfîrșitul anilor ’90 (cam prea „experimental” pentru vremurile acelea), ne-am „stabilizat” de cîțiva ani la un in­ventar care cuprinde, pe lîngă revista-mumă, un supliment pentru copii scris de copii (Dilematix), o revistă lunară despre autori și lecturi (Dilemateca) un site care deja conține mai mult și mai multe decît revista (dilemaveche.ro) și o comunitate vioaie și inteligentă pe Facebook, cu peste 40.000 de prieteni. Redactorii și colaboratorii noștri au scos, între timp, cîteva rafturi de cărți cu ar-ti­colele publicate inițial în revistă, iar Eurozine – rețeaua revistelor culturale europene – ne-a invitat să facem parte din acest club care pune în contact ga­ze­te și editori care cred în ideea de „spa­țiu public european”.

După 20 de ani, m-ar bucura să știu că Dilema (veche) și-a păstrat spi­ri­tul și și-a atins scopul: acela de a fi un loc de dezbatere, de exprimare a opiniilor diferite, de armonizare a contrarii­lor. Un loc al inteligenței, al bunului gust și al amestecului binefăcător între „a fi pe faza” actualității și a crede în va­lori care trec dincolo de orizontul zilei, al anului, al legislaturii ori al „re­gi­mului” politic. Dacă mă iau după me­sajele de la cititorii care sînt de acord cu ideile din revistă, se pare că am re­ușit. Dacă mă iau după mesajele de la ci­titorii care nu sînt de acord cu ideile în revistă, se pare, de asemenea, că am re­ușit. Căci n-am vrut niciodată „să avem dreptate” și n-am ținut niciodată să avem – indiferent de „cestiunile ar­ză­toare” ale țărișoarei, ale lumii ori ale unora sau altora – o „poziție a revistei”. Am vrut doar ca, atunci cînd ci­tesc Dilema (veche), oamenii să știe că își pot defini mai bine propriile gînduri și idei.

Deocamdată, ceea ce îndeobște nu­mim „tranziție” nu pare să se fi în­che­iat. Dat fiind că subtitlul revistei este „săptămînal de tranziție”, s-ar părea că vom fi ocupați încă mult timp cu gazeta… Chiar dacă între timp motto-ul din Caragiale afișat pe frontispiciul Di­le­mei – „Sînt vechi, domnule!” – începe să ni se potrivească tot mai mult, la propriu…

Mircea VASILESCU