Jocul la cacealma cu arma atomică

Coreea de Nord a dat titlurile zia­relor și jurnalelor de știri în ultima vre­me, în preajma sărbătorii de 15 apri­li­e, zi­ua conducătorului etern Kim Ir Sung. Nepotul său, Kim Jong-un, a preluat con­ducerea unui sistem politic închis și coordonat de o structură militară do­minantă, o țară izolată în care comunis­mul militant și cea mai cruntă dicta­tu­ră continuă să domine viața de zi cu zi a unei populații sărăcite, înfometate și hrănită numai cu propagandă revo­lu­țio­nară de 60 de ani de la armistițiul care a încheiat Războiul din Coreea.

Probabil că acesta e principalul o­bie­ctiv atins de către autoritățile nord-coreene pe plan extern. Pe plan intern, comportamentul incalificabil al nou­lui lider – care a amenințat cu utilizarea bombei atomice vecinul său din Co­re­ea de Sud, Statele Unite ale Ame­ri­cii și, mai nou, Japonia – este unul tra­di­țio­nal al unui nou lider pregătit să dovedească, la 28 de ani, că e puternic și capabil să conducă mecanismul sta­tal nord-coreean. Aici convingerea nu este necesară doar pentru public și populație, cît și pentru organismul militar. Și, ca de obicei, în asemenea cazuri Co­reea de Nord recurge la teste cu arma atomică pe care o deține și la teste cu rachete balistice, pe care le-a creat dar care nu sînt încă pe deplin controlabi­le.

Realismul actualei situații și a ame­nințărilor aferente este principala preocupare a momentului. Astfel, toate cancelariile internaționale încearcă să stabilească precis dacă amenințarea nord-coreeană e credibilă. Nu cred în acest moment că poate fi vorba despre așa ceva: Coreea de Nord deține teh­no­lo­gia exploziei nucleare, nu și a miniatu­rizării unei bombe pentru a fi montată într-un aparat de zbor, cu atît mai pu­țin etapa următoare, a miniaturizării și in­sta­lării pe o rachetă purtătoare. Apoi lip­sa de control a traiectoriei rachetelor sale cu rază lungă de acțiune e de notorie­ta­te, iar testele de pînă acum nu au de­mon­strat o schimbare majoră. În fine, armata nord-coreeană poate fi mai de­gra­bă folosită la muncile agricole de primăvară pentru care se pregătește de­cît la un război, chiar și cu vecinul din sud. După 15 aprilie, toată această agitație pare să se încheie.

Nu înseamnă că acest tip de exercițiu nu este unul preocupant. Coreea de Nord s-a mai jucat cu focul în trecut și, în spatele amenințărilor directe cu arma nucleară, s-au derulat atacuri convenționale cu focuri de artilerie la adresa unor insule sud-coreene din preaj­ma paralelei 38, contestată ca linie de separare de către Phenian, așa cum un vas sud coreean a fost scufundat de tor­pilele trase dintr-un submarin nord-co­reean.

Deci pe fondul nervozității stîrn­it­e, un atac poate interveni oricînd, de­clan­șat din greșeală sau din prea mult zel și care poate escalada ulterior. Norocul este că atît SUA, cît și Coreea de Sud și Ja­ponia sînt actori pragmatici și ra­țio­nali, deci sînt pregătiți pentru o reacție proporțională, și nu vor permite o formu­lă de escaladare. Nici măcar atunci cînd o rachetă test ar fi lansată, interceptarea s-ar produce doar dacă traiectoria ar atinge alianți sau interese americane în regiune.

Pe de altă parte, situația actuală nu are cum să bucure China vecină, uni­cul coridor de contact al Coreii de Nord. Astfel, urmare a amenințărilor stîrnite de declarațiile lui Kim Jong-un, mai multe state au supralicitat nevoile de apărare, iar multe altele au solicitiat pre­zența trupelor și armamentului american, o situație care ridică masiv pre­zen­ța americană în Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Est, deloc pe pla­cul Beijingului. Pe de altă parte, solici­tă­ri­le Filipinelor sau ale altor state de asistență militară și ofertele de așezare ale unor baze militare americane nu puteau fi ratate de Washington, care a valorificat pe deplin oportunitatea ivi­tă de manifestările noului lider nord-co­re­ean. Indirect, s-a realizat și presi­u­nea directă asupra Chinei de a-și stabiliza pupilul și de a-l controla.

În fine, un asemenea procedeu de creare a unei probleme ce este so­lu­țio­nată de cel care o creează contra unor avantaje, în ajutoare umanitare sau teh­nologice, nu are cum să continue la infinit. Comunitatea internațională a învățat deja jocul și nu mai cedează la acest tip de presiune. Succesorul di­nas­tiei Kim nu mai are cum să acumuleze dividende externe din manifes­tările sale, din contra, iar presiunile chineze asupra periferiei-tampon care s-a obrăznicit peste măsură ar putea du­ce și la regîndirea situației în contextul eliminării acestei probleme din arena internațională.

Iulian CHIFU este consilier prezidențial pentru Afaceri Strategice și Securitate Internațională