Românii vor avea o vacanță de neuitat în Grecia

Încrucișarea României cu Grecia la tragerea la sorți a barajului Cupei Mondiale a înveselit suporterii din ambele țări, deși doar elenii aveau motive să sărbătorească.

Cu toate acestea, impresia generală în țară este că tricolorii nu puteau să aibă un adversar mai abor­da­bil. În definitiv, „știm” cu toții că grecii joacă eco­no­mi­cos, o ironie care transformă automat orice evaluare serioa­să într-o farsă periculoasă.

Statisticile lor sînt ascetice. Nu iau goluri. Nu dau goluri. Ba mai mult, i-am și bătut cu 3-1 într-un amical jucat de curînd, iar ei n-au reușit să ne învingă vreodată într-un meci oficial. Pe lîngă toate astea, n-au vedete, iar lotul lor e plin de „pensionari”.

Pe lista de temeri, românii au trecut doar supor­te­rii fanatici, fazele fixe și numele lui Kostas Mitroglu. Atitudinea hiper-relaxată pe care o au majoritatea sus­ținătorilor lui Maxim sau Chiricheș – mizînd mai mult pe superstiții („norocul” notoriu al lui Victor Pițurcă), decît pe fapte – poate duce foarte ușor la dezastru. În Grecia, tricolorii nu vor avea parte, în niciun caz, de un sejur liniștit.

E adevărat, criza economică a făcut multe victime în fotbalul elen – grupări de tradiție precum AEK Atena și Iraklis Salonic s-au prăbușit în ligile in­fe­rio­a­re -, însă naționala nu a resimțit șocul, în mare parte datorită deciziilor excelente luate de Federația de la Atena.

Spre deosebire de naționala României, care ex­ce­lea­ză doar în volatilitate, jucînd impecabil cu Ungaria, doar ca să se prăbușească lamentabil, cîteva zile mai tîrziu, cu Turcia, echipa Greciei se sprijină – la bine și la greu – pe forța grupului.

Grecii au învățat enorm din triumful eroic obținut la Euro 2004. Mitologia elenă și, implicit, spiritul olim­pic, se bazează pe o idee foarte simplă: că istoria cea mai frumoasă este scrisă de cei cu șansele cele mai mici la izbîndă. După decenii de semi-amatorism și fot­bal haotic (un alt cuvînt inventat de greci), „alb-al­baș­trilor” le-a fost dezvăluită calea spre glorie de că­tre Otto Rehhagel, unul dintre acei antrenori hărăziți cu abilitatea de a transforma imposibilul în realitate.

Cînd germanul a părăsit echipa, oficialii de la Atena nu au intrat în panică, ci au apelat la un alt străin, Fernando Santos. Lusitanul fusese desemnat în 2010 cel mai bun antrenor al deceniului în Grecia, deși cîștigase un singur trofeu în șapte sezoane, însă construise, din nimic, echipe competitive și demne de sus­ținut. În cei trei ani de cînd este la comanda na­țio­nalei, Grecia nu a pierdut niciodată pe teren propriu, a ajuns pînă în sferturile de finală ale Euro 2012 și are doar patru eșecuri (unul dintre ele suferit în fața oamenilor lui Pițurcă) în 39 de partide.

Dacă României îi lipsește un lider adevărat (un Leonidas), lotul Greciei are o inflație de conducători. Karagounis, Katsouranis și Salpingidis sînt persona­li­tăți uriașe. Vocile tot mai gălăgioase care cer con­vo­ca­rea lui Adrian Mutu la națională sînt stîrnite tocmai de acest vid de influență, care poate dezintegra orice echipă în momentele critice.

Acceptarea statutului de outsider nu ar fi un pas înapoi făcut de tricolori, ci doar o conștientizare a raportului de forțe – fără de care orice bătălie e pierdută încă din start. La urma urmei, ce loc e mai potrivit decît Grecia pentru o victorie a celor cu șanse mărunte?

Sorin BREAZU, reporter Yahoo! News