Ucraina a pierdut Crimeea. Începe al doilea Război Rece

Pe 23 februarie, înainte chiar de fuga lui Ianukovici în Rusia, anticipam că Rusia nu va ceda Ucraina Occidentului şi, dacă va fi nevoită totuşi să o facă, în niciun caz nu va fi dispusă să plece din Crimeea şi de la Se­vas­topol, unde şi-a prelungit recent acordul de sta­ţionare a flotei de la Marea Neagră, pen­tru următorii 30 de ani.

Mai adaug acum că revanşa lui Putin pen­­tru victoria pro-occidentalilor la Kiev nu se va opri aici: odată consacrat controlul total asupra Crimeei, vor urma tulburări şi în alte zone majoritar rusofone din estul Ucrainei. Dar trebuie procedat metodic, pas cu pas. Un luptător judoka de opt dani, de­venit preşedinte, ştie să aştepte şi să aplice loviturile numai la momentul pe care-l consi­deră potrivit, cînd victima sa este mai vul­nerabilă. Ucraina, în formatul ei teritorial ac­tual, nu are nici o şansă să adere la U­niu­nea Europeană sau la NATO, indiferent de en­tuziamul discursului noilor lideri de la Kiev sau chiar de voinţa majorităţii populaţiei din vestul ţării. Occidentul, de bună seamă, nu poate integra trupe ruseşti staţionate pe teritoriile care ar adera astfel la structurile alianţei.

Un teritoriu pe care se află un singur soldat rus este un teritoriu blocat din per­s­pec­ti­va integrării euro-atlantice. La fel este cu Trans­nistria, Abhazia şi Osetia de sud, aşa cum am mai spus: blochează perspectiva de aderare a statelor care le deţin formal. Din nefericire, politica internaţională a ieşit din zodia cons­truc­tivismului (scurtă, de altfel) şi s-a întors în paradigma realistă, în care e vorba doar de putere şi de interesele statelor. Restul, din păcate, sînt poveşti. Frumoase, dar poveşti. Toate marile confruntări din istorie (inclusiv, să nu ne facem iluzii, Războiul Rece şi că­de­rea comunismului) s-au finalizat prin prisma ra­porturilor de putere dintre părţi.

Singura mare putere a lumii care a avut for­ţa imensă de a combina interesul strategic pro­priu cu măreţia valorilor şi principiilor de­mo­craţiei liberale a fost Statele Unite, in­tra­te însă într-un retreat tactic în timpul lui Ba­rack Obama şi uşor obosite după răz­boa­ie­le de uzură din Irak şi Afganistan, cu re­zul­tate in­cer­te şi controversate. Rusia ştie că A­merica a intrat în repaus şi crede că giganticul unchi Sam nu va trezi curînd. Putin ar fi putut juca în Ucraina la modul minimalist, mi­zînd doar pe cartea portului Sevastopol, sau maximalist, destructurînd practic statul ucrainean.

Acum însă, dacă tot s-a ivit „ocazia” cu „lovitura de stat fascistă de la Kiev”, de ce să se mai complice Moscova cu Acordul bi­la­te­ral de staţionare şi clauzele lui complicate, li­mi­tative, şi să nu-şi „recupereze” Crimeea cu to­tul? Trupele ruseşti vor rezolva totul cu un drum, cum s-ar spune. Nici strategic, nici po­litic, nici militar, nici simbolic, sub nicio for­mă aşadar Moscova nu va accepta să vadă într-o bună zi instalaţii NATO montate la Yalta, aco­lo unde, la sfârşitul războiului, Stalin îm­păr­ţea lumea cu anglo-americanii. Refluxul is­to­ric al Imperiului Rus după 1990 şi avansul Oc­cidentului spre frontierele Rusiei au totuşi un ultim aliniament strategic, o limită, o zo­nă tampon, dincolo de care Putin şi sistemul in­sti­tuţiilor de forţă ruseşti nu vor mai permite un singur pas.

O săptămînă. Atît a durat ca Rusia să-şi ia înapoi „cadoul oferit poporului ucrainean pri­eten”, adică peninsula Crimeea, în 1954. Din­colo de discursurile momentului, starea de fapt indică o preluare aproape fără re­zis­ten­ţă a acestei limbi de pămînt care oferă Mos­co­vei accesul facil la apele Mării Negre şi des­chi­dere spre patru state aliate ale Americii: Ro­mânia, Bulgaria, Turcia, precum şi pro-occidentala Georgie. Ce ar putea face în aceste con­diţii Occidentul?

Riscînd iarăşi oprobriul idealiştilor, voi spune că Statele Unite şi Uniunea Europeană nu vor interveni militar pentru a opri ac­ţiu­nea revizionistă a Rusiei. Din multe motive. Cos­turile ar fi mai mari decît beneficiile. Oc­ci­dentul nu se află în acel state of mind în ca­re să ia în considerare la modul serios o în­frun­tare cu Rusia.  Nici economic, nici po­li­tic. Democraţiile occidentale, abia ieşite dintr-o lungă criză, cu un nivel al disatisfacţiei clasei mijlocii tot mai ridicat, cu mişcări populiste ca­re ameninţă partidele din mainstreamul is­to­ric, vor critica la unison Rusia dar nu o vor o­pri.

Urmează, probabil, încercarea occi­den­ta­li­lor de a impune sancţiuni eco­nomice in­te­r­na­ţionale Rusiei. Dar efectul asu­pra peri­fe­riei estice a Uniunii Europene? Dar oprirea gazului? Dar datoriile Ucrainei şi ale altor state din regiune către Rusia? Dar in­ves­tiţiile strategice ale Rusiei, inclusiv în eco­nomia Europei Centrale şi de Est? Este dis­pus Occidentul să compenseze aceste efecte colaterale, avînd în vedere că nu-i vor putea lăsa pe est-europeni în frig şi cu zone întregi ale industriei pe butuci? Nota de plată se va întoarce în Europa. Ce vor zice contribuabilii din vest?

Rusia nu e, totuşi, Coreea de Nord sau I­ra­nul. Izolarea unei ţări de dimensiunile şi cu re­­sursele Rusiei pare o glumă. Atunci, singura cale „onorabilă” a Occidentului de a răs­pun­de şi de a se opune agresiunii militare a Ru­si­ei în Ucraina va fi declanşarea celui de-al doilea Război Rece. Am avut uneori senzaţia că Putin doreşte demult reluarea Războiului Rece, crezînd că o asemenea tensiune în re­la­ţia cu Occidentul îi va readuce Rusiei im­por­tanţa politică şi simbolică şi statutul de su­per-putere, pierdute în 1991. Posibilitatea de a discuta de la egal la egal cu Statele Unite.

La ce să ne aşteptăm în continuare? Con­tre politico-diplomatice, declaraţii pe ton grav, blocarea reciprocă a dosarelor in­ter­na­ţio­nale (Siria, Iran, Egipt, negocierile is­rae­li­a­no-palestiniene, extinderea Uniunii Eu­ro­pe­ne etc., de toate se va alege praful prin in­ge­rinţa Moscovei), manevre militare pe zo­nele limitrofe, gesturi simbolice, îngreunarea schimburilor comerciale, maşinaţiuni ruseşti în fostele republici sovietice. Toate acestea vor dura, spun adepţii şcolii realiste, pînă la stabilirea unei noi balanţe de putere. V-aş propune să-i credem.

Valentin NAUMESCU | analist politic

Text apărut pe www.contributors.ro, pe 1 martie 2014.