90% nu au fost studenți

Repetenția nu mai e grija nimănui. Nici a profesorilor, nici a studenților. În fond, sistemul îi permite unui restanțier să lungească pelteaua nepromovării pînă în ultimul an de facultate; fie el cu numărul trei sau cu numărul șase, prins în sistemul Bologna sau nu. Nici nu mai contează care e pricina restanțelor: sărăcia sau frauda. „Pedeapsa” e aceeași. La unele universități te poți reînmatricula chiar dacă ai căzut în păcatul copiatului.

Te costă doar o sută de euro. Iar asta îi avantajează tot pe cei care au „trișat” și îi pedepsește pe cei care nu și-au permis să-și continue visul de-a deveni abolvenți. Practic, „înveți” să fii hoț neprins, încît pînă la sfîrșitul studiilor ai toate șansele să devii negustor cinstit. Isonul ți-l vor ține acei profesori care te vor învăța nu cunoștințe de specialitate, ci ce anume să spui în cazul în care vei fi găsit cu mîța în sac: tu nu ți-ai cumpărat licența, ci „ai dat o atenție” îndrumătorului care te-a ajutat să o redactezi.

Chiar dacă refuzi integrarea în sistemul corupt din princina unei corectitudini care te caracterizează, atunci, paradoxal, același sistem care te-a „sabotat” pe parcursul studiilor te va păstra în structurile lui după absolvire. Odată ajuns doctorand, aproape că nu mai poți scăpa de invidia care te năpădește. Cum să nu-ți blestemi vocația de cercetător cînd cei care au fraudat la vreme își primesc acum lună de lună salariul de la firme particulare, în timp ce tu aștepți de aproape jumătate de an banii pentru care ai muncit? Mai ales cînd știi că aceștia ar reprezenta cam un procent de 90% dintr-o generație. În clipa în care recompensa pentru studii îți revine într-un tîrziu, ești nevoit să îți înghiți oful și să te prefaci că îi crezi pe decanii și rectorii care îți spun că la alte universități se poate și mai rău.

Înjuratul sistemului nu ne oferă însă o ieșire din această situație. Nu credem că mentalitatea veche, ce încă mai persistă ca reminiscență în structurile în curs de modernizare, e de vină. Chiar dacă obișnuința șpăgii o atribuim caracterului ei ereditar, privind retrospectiv, în trecut se copia mai puțin: examenele se treceau mai greu, restanțele se dădeau o dată și bine, iar licența era un demers intelectual căruia nu i se ofereau portițe de fraudare. Pe de altă parte, nici viitorul în care încercăm să ne încadrăm nu ne oferă cîrje pentru a scăpa de obiceiul nostru de a batjocori libertatea și a lua în rîs democarația. Vina e și nu e cumva a noastră și ne găsim sufocați într-un cerc vicios. Așteptăm de la alții soluții, pentru că noi înșine nu vedem altă posibilitate în afară de aceea de a rămîne pioni manipulabili într-un sistem defectuos.

Dacă nu mai suportăm, alegem ieșirea pe ușa din dos. Punem ștampila emigrării pe visele noastre și avem grijă să nu mai spunem nimănui că am fost studenți români. Asta nu pentru că nu am fi patrioți, ci pentru că toată Europa a auzit că la noi toate lucrările științifice se fraudează. Ne spălăm de această etichetă renunțînd la statutul de licențiat, masterand sau doctorand, „titlu” pe care am muncit să-l cîștigăm. Nu că nu s-ar mai distinge în nici un fel de cel de șomer, ci pentru că nu se deosebește de cel de hoț.

Laura PĂULEȚ