Basarabia se face punte

Moldova noastră stă prinsă-n ușa li­­­ber­­tății. Su­grumată întocmai ca o fiară ca­re n-a cunoscut decît realitatea cuștii și ten­siunea zăbovirii îndelungi în interval. La vremea închiderii ediției, puțin după mie­zul nopții, rezultatele parțiale și exit poll-urile se contrazic între ele, înclinînd bar­ca probabilităților ba în apele de­mo­cra­ților, ba în cele ale comuniștilor, ali­men­tînd doar disperarea celor deja în­cre­­meniți în așteptare. Totul în spiritul a­ce­­leiași stări de incertitudine pe care am re­simțit-o și noi, mergînd în ultimele do­uă săptămîni prin Basarabia.

Am fost care pe unde să luăm pulsul de dinaintea alegerilor. Am găsit orașe și sate afundate în tăcere, unde moldovenii aveau limba încleștată într-o rusă ostilă, dar cu sufletul gata să erupă ca un vulcan, în vorbe românești nestăpînite. Oa­meni înfrînți și oameni neînchipuit de luptători. Oameni care te-alungă de lîngă ei fiindcă nu vor să mai creadă și oameni ca­re te cheamă să-i convingi că mai au un rost. Oameni cu nostalgii vii și cu perspective frînte și oameni cu visuri înalte și convingeri de Don Quijote, șe­zînd laolaltă pe o bancă sau împărțind o po­șircă la crîșmă. Oameni gata să se-ncin­gă la bătăi de idei și de vorbe-n vînt. Oameni cu ochii mai albaștri decît a­dîn­cul de mare, care ne-au zis pe șleau, prin­­tre dinții stricați, de unire, de Eu­ro­pa, care de Rusia, care de România, care de toate la un loc. Și-am mai găsit și mul­te afișe, lipite care pe unde, care nu atrăgeau nici priviri și nu prezentau nici încredere.

Nu știu moldovenii ce-i așteaptă, in­diferent cine-o ieși. Au fost prea multă vre­me înșelați și de unii, și de alții. Își știu doar drumurile de zi cu zi, crîșmele unde-și potolesc frămîntările, fumul ți­gă­rilor fără filtru în care-și îneacă oftica zi de zi și gustul berii băute din picioare cu privirea pier­dută. Vor doar să fie mai bi­ne, își doresc un miracol, o salvare, nu le pasă de al cui Dumnezeu e trimis în­gerul. De toți, și de Filat, și de Ghimpu, și de Lu­pu au auzit și de bine și de rău, doar „toți se murdăresc unul pe altul”. Cu Voronin majoritatea s-au lămurit, pî­nă și nostalgicii care n-au mai regăsit pe vre­mea lui stabilitatea comunismului. Vor să fie în­țe­legere, vor să nu se mai pună unii îm­po­triva altora, să-și strice și mai tare i­ni­ma. Nădăjduiesc după lucruri sim­ple, ca o pîine mai ieftină și nu vor să mai audă pro­misiuni. De s-ar deschide acum gra­nițele ca porțile raiului, n-ar ști însă, ori­cum, ce să facă, unde să se ducă, se gîn­desc că nu-i primește nimeni, că doar pes­te prăpastia dintre ei și Europa nu se mai poate pune peste noapte un pod de flori.

Laura PĂULEȚ