Cine-a răscolit patul lui Procust

Nu se poate să nu fi remarcat că ordinea lu­crurilor a început să fie contestată peste tot în lume. Toți pălmașii sistemelor mai mici sau mai mari, mai strîmbe sau mai drepte s-au ridicat cu dalta în mînă să zdro­bească ne­drep­tatea resimtiță pînă la os și să-și croiască loc în cercul universului lor so­cial printre fi­guri și legi care nu-i mai re­pre­zintă. Lumea, pri­vită la scară largă și res­trîn­să, pe regiuni, or­ganizații și grupuri, își pier­de am­prenta vo­cală, acoperită fiind de voci mai mici ale că­ror corzi nu se mai tem să vi­breze. Dar, mult mai important de-atît, își pie­rde legi­ti­mi­­tatea de-a mai fi un pat al lui Pro­cust pen­tru cei îndeajuns de puternici sau in­conș­ti­enți încît să se împotrivească unor norme cons­truite spre mutilare.

Anul trecut am avut revoluții în Egipt, Libia, Tunisia, simbol al răsturnării unor sis­­­te­me abuzive și dictatoriale, am avut pro­tes­te îndreptate împotriva măsurilor de austeri­tate în Grecia, Spania și Marea Bri­tanie. Nici în Rusia oamenii nu mai vor să um­ble cu democrația vopsită în roșu, iar în Re­pu­bli­ca Moldova reperele identitare se ca­ută haotic și obsesiv după o revoluție e­șua­tă în ur­mă cu trei ani. Peste tot s-a lăsat cu sacrificiu pînă la sînge, cu încercări de con­fis­ca­re a revoltelor, cu bune intenții cum­părate mai les­ne decît o femeie ușoară, cu derapaje ne­con­trolate pe culmile huli­ga­nis­mului, cu bat­jocuri livrate în cocktailuri Molotov, î­nadins să incendienze îndreptățirea con­tes­ta­ta­rilor. În­să, cumva, răsturnarea de situație s-a produs, cînd legăturile de în­cre­de­re nu s-au mai pu­tut reface sub nici o formă.

Actualmente, la noi în țară, la nivel ma­cro-social, revoltele se umflă ca niște shot-uri flambate – îmbată pe moment, arzînd al­co­olul care înfierbîntă spiritele, apoi, i­ne­vi­tabil, se sting. Se spune că deja ne pierdem și ne diluăm, în pofida unor rezistențe șu­bre­de și leșinate. Cu toate acestea, mișcările traduc un soi de vitalitate. Nu neapărat nobilă, însă salutară în simpla ei manifestare. La ni­vel micro-social, tot cam așa. În u­ni­ver­si­tă­țile noastre, în miez de alegeri se stîrnesc răs­­coale mici, care se consumă cu spirit re­vo­­­luționar. Proceduri se cer reevaluate, lip­sa res­pectării metodologiilor este contestată de ca­dre didactice și de studenți de­op­o­trivă. Oa­meni care odată se regăseau în structuri de conducere se văd amenințați de un sistem de vot direct și universal, care le știr­­beș­te din puterea de-a controla subordonații ca pe pioni. Iar, mai mult ca oricînd parcă, spi­ri­tul de frondă este capacitat de indivizi care par să aibă tăria de-a merge pînă la capăt.

Nu ne știm încă finalul, deși sensul ni l-am dat de la început. Ce ne amenință, odată ie­și­­rea din încremenirea în proiect, este îm­pot­­­mo­lirea în parcurs. Și o amnezie care brusc, să înfigă în mușchii determinării cram­pele mus­­culare ale inutilității. Și să ne trezim, a­țin­tiți, în același fotoliu în care am început să vi­săm că lucrurile ar trebui să stea altminteri.

Laura PĂULEȚ