Cu ură în campanie electorală

Alegerile și perioadele electorale în gene­ral sînt mereu o oglindă bună a societății. Ce-am văzut în ultimele săptămîni? O Românie dez­interesată, scîrbită și plictisită. O lume căreia îi este lehamite de tot ce înseamnă, la noi, po­li­tică: scandaluri, aceleași mîțe moarte arunca­te dintr-o curte în cealaltă și înapoi, promisiuni mă­rețe care nu se mai materializează și traseism de la un partid la altul, în funcție de cine are șan­se mai mari la următoarele alegeri. Aceștia s-au resemnat. Ei sînt patrioții care duc în spate ța­ra muncind cîte opt – zece ore pe zi și plătindu-și cum pot dările la stat.

Mai e o lume, cam de trei ori mai mare, ca­re merge negreșit la vot și pune ștampila după cum îi dictează televizorul. Îi știți, sînt vecini cu voi, oamenii care gîndesc în clișee de ge­nul „trebuie să-l dăm jos pe Băsescu, e cel mai mare rău pentru țara asta”, fără să vadă imagi­nea de ansamblu și ce susțin de fapt. Și nu îl simpatizez pe Băsescu, nu mi-a plăcut niciodată ca om politic care a ales să fie mai mult „jucător” decît președinte.

Din păcate, de foarte mult timp încoace, sis­temul electoral românesc nu mai înseamnă a-l vota pe cel mai bun, sau omul care îți inspiră cea mai multă încredere, ci răul cel mai mic; ca­re, scos din context, e oricum un rău destul de mare. Mai mult, la noi nu se mai votează de mult programul sau ideea politică (care de multe ori e doar o fantezie spusă frumos), ci o simpatie sau mai ales împotriva unei antipatii.

USL a avut un avantaj major pentru că a mers în principal pe ura populației față de Bă­sescu (și tot ce se poate asocia cu el: membri PDL, Blaga, ARD, Ungureanu). Și ură, din păcate, este destulă la noi. Atît de multă încît a ajuns să fie mai relevant în contextul ale­ge­ri­lor grobianismul conflictului decît arta medierii (ce ar trebui să fie politica, de fapt).

De cealaltă parte, sînt dezamăgit și de tot ce a însemnat formațiunea politică ARD. Au pornit de la ideea unei alianțe curate, „epura­te” de tot ce înseamnă corupți și „dubioși”, însă exact la acei oameni sînt banii și influența pen­tru a porni motoarele unui partid. Fără ei, dru­mul ar fi fost mai greu, de la 0. Au ales calea ușoară și electoratul i-a taxat (nu că ar fi avut șanse mai mari fără ei, dar măcar nu s-ar fi con­trazis). Și, dacă tot au plecat cu bani la drum, ar fi putut investi într-o echipă de campanie mai bună, pentru că au lăsat foarte mult de dorit în ce privește mesajul pe care l-au transmis.

UDMR-ul e la limită. Din păcate, cum spu­nea un comentator aseară pe un forum, „ale­gă­torii au vrut să îi dea afară din Parlament prin vot, iar USL-ul îi aduce înapoi prin alianță”. Mi-ar plăcea să intre în Parlament o for­ma­țiu­ne politică maghiară care să nu-și mai amă­gească alegătorii cu iluzia autonomiei Ți­nu­tu­lui Secuiesc pentru a mai smulge la fiecare alegeri cîteva voturi și să nu mai fie căpușă la oricine e sus. De la PP-DD nici nu mă așteptam la mai puțin. Au obținut un scor foarte mare pentru o formațiune relativ tînără. Dar ei merg pe un public care, din păcate, e abundent în Ro­mâ­nia: cei fără speranță (și fără prea multă cultură po­litică) care încă mai cred în minuni și fante­zii.

În fine, alegerile de ieri ne-au demonstrat că, cel puțin în momentul de față, sîntem o țară ca­re votează din ură, și nu din convingere. Și cu ură nu se pot construi organisme solide. Ne-au mai arătat și paradoxul trist al alegătorului dezamăgit, cel care nu iese să voteze pentru că nu are cu cine, iar destinul lui ajunge să fie hotărît de cel care votează pe o sticlă de ulei sau pentru că așa i-a spus Badea sau Banciu.

Ioan STOLERU