De ce l-am împăiat pe Cuza

An de an, de 24 ianuarie și 1 decembrie ne plîngem de confiscarea politică a unirilor mici și mari. Ne cufundăm într-un rictus dispre­țuitor, ca reprezentanții partidului în mul­ți­mea care-i îmbrățișează ca un șarpe cînd se îmbăiază în ea cu lejeritatea cufundării într-o cadă cu spumă. Dar de fapt noi îi primim, cu tot cu promisiuni, cu clinchet de clopoței și o strînsoare gata să devoreze iluzii laolaltă cu dispreț și neîncredere. Ne displac discursu­ri­le, din principiu, dar ne înghiontim la coadă pentru fasole și cîrnați, tot din principiu. Ho­ra ne prinde de nevoie, iar la concerte mer­gem ca să mai ieșim și noi din universul unui că­min în care gurile strigă de prea multă foa­me. Anatema o ținem în buzunar. Dacă se i­veș­­te contextul să o aruncăm, atunci să fie pri­mit de cei care au venit să sugă sîngele po­porului. Dacă nu, o prefacem într-un talisman norocos ori într-o reverență în fața celui care ne întreabă ce ne doare. Doar sîntem oa­meni simpli, care n-au pretenții mai mari de­cît o bucată de pîine pe colțul mesei.

Un coleg de redacție, pornit joi, 24 ia­nuarie pe urma și în apropierea alaiului de miniștri și aflat în procesiune drept în spatele premierului Victor Ponta și președintelui Se­natului, Crin Antonescu (urmărind doar să ia un interviu ministrului delegat al e­du­ca­ției), a fost cinstit și onorat de strîngerea since­ră de mî­nă a unui cetățean care i-a declarat încrede­rea lui necondinționată. Era vorba de un băr­bat înalt și pîntecos, care i-a spus „Vă mul­țu­mesc că faceți țara mai bine!”. Întrebat da­că știe cu cine vorbește, omul nostru a răs­puns „Nu, dar sigur v-am votat!”. Ce este în a­cest context vo­­tul de încredere al omului simplu, cu ne­voi primare și autentice? Un strigăt disperat, o în­credere necondiționată, desprinsă din dispera­re sau reflexul ipocrit al ignoran­ței? Probabil că toate la un loc, dacă ar fi să spe­cu­lăm.

Noi, oamenii simpli, vrem mereu să fim confiscați de un sistem în care să ne regăsim locul într-un sistem de coordonate. Dacă nu, ne predăm de bună voie. Cui se nimerește. Poa­te de data asta nimerim mereu prost. Cu si­gu­ran­ță avem nevoie să ridicăm statui, cea a lui Alexandru Ioan Cuza nemaifiind de ajuns. Din 1859 și pînă în 2013 am rămas cu ochii la aceeași stea polară a Occidentului ca­­re ne fascinează de la distanță și cu aceeași trebu­in­ță a reformării învățămîntului, deși ne spi­ji­nim viitorul pe lecțiile date de prima u­ni­­ver­si­tate din țară. Am rămas cu demnitari ale căror în­făptuiri sînt strivite de coaliții mons­truoase. Cu lideri politici împăiați, al că­­­ror nume o să se scrie strîmb în istorie, ca și cel al înfăp­tuitorului Micii Uniri pe care, ori­ci­­ne a citit o carte-două de istorie, îl știe de marionetă.

Nu trebuie însă negată importanța acestor momente și întîlniri, oricît ar fi ele de pîn­di­te de derizoriu. Ele scriu istorii de cotidian despre dezbinări și uniri, care mai mici, care mai mărunte. Ele întemeiază edificii afective și înfig în realitatea vremii stîlpi ai iluziilor. Cît despre politic, acesta funcționează ca un sistem cartezian de coordonate pentru a pu­tea determina existența noastră în timp și spațiu. Problema este cînd pe abscisă, pe orizontală, avem foamea și, vertical, pe ordonată, încrederea. Iar dacă e să ne punem o­chelari 3D, pe o a treia dimensiune ar trebui să mai regăsim și speranța. Care trebuie să le întîlnească pe celelalte două într-un punct 0 al istoriei. Chiar dacă totul este numai o conven­ție matematică sau, de fiecare dată, o minciună.

Laura PĂULEȚ