Dragi mame,

Începutul acesta de martie cred că a venit ca o furtună de nisip deasupra voastră. Întîi a fost tragedia din Copou, cînd v-ați dat seama, pentru prima oară, că, deși copiii voștri au 15, 16 sau 17 ani, ați vrea să îi încuiați în camera lor, de unde să știți că nimeni nu are cum să le facă rău decît dacă trec peste dumneavoastră. E o luptă continuă. Ei vă spun că îi cocoloșiți, că „toată lumea merge în club”, că „nimeni nu-i sunat din zece în zece minute să vadă ce face” și, încet-încet, cedați. E o luptă pentru că renunțați greu libertatea pe care v-o cer copiii, cîte un strop pe zi, nu mai mult, și cînd se întîmplă cîte o tragedie, umpleți cu vîrf paharul din care ați vărsat atît de puțin, atît de greu, atîția ani. Iar înverșunarea voastră îi înverșunează mai mult și pe ei – cu cît strîngeți frîurile mai puternic, cu atît se zbat mai tare.

Apoi s-a aruncat deasupra voastră povara orei de religie. Poate ați vrea să vă lasați copiii să facă religie cu un profesor care să le deschidă mintea, să le explice, să-i facă să-nțeleagă rosturile lumii, așa cum sînt scrise în cărțile sfinte. Dar ce te faci dacă profesorul le povestește cum se-ascunde dracul sub pat, cum o să ardă în cazanele iadului dacă fac păcate și cum n-o să fie iertați niciodată de Dumnezeu dacă înjură sau rîd în timpul orelor.

Nici în cazul ăsta vina nu e a voastră. E coadă mare în rîndul celor care au distrus sistemul de învățămînt din România, dar mai vinovați sînt cei care n-au încercat să-l reformeze. Un profesor prost de religie, lipsit de har, de tact și bun simț pedagogic, poate n-o să vă trimită copiii înspăimîntați acasă, că mulți au mințile dezghețate sau sînt suficient de mari încît să nu se teamă de dracii de sub pat, însă o să îi îndepărteze pentru totdeauna de religie.

Dragi mame, anul acesta a început greu, iar cel mai bine o știți voi, mamele-studente. Voi, cele pe care vă așteaptă acasă, după o zi lungă la cursuri în care ați strecurat și cîteva ore la un job part-time, cea mai mare bucurie pe care o poate avea un om într-o viață. Vouă vă scriu, de fapt, rîndurile acestea. În mîinile voastre, dar, cel mai probabil, în mîinile copiilor voștri, stă viitorul acestei țări, tăvălită pe toate părțile de interese mizerabile. Generația noastră, a mea și a voastră, va începe lupta, dar sîntem ca la Mărășești – țara e invadată, sîntem împinși în spatele munților, păzim o trecătoare și nu mai avem gloanțe așa că ne luptăm cu baionetele. Avem nevoie de forțe proaspete. De tineri deștepți, educați, care să caute și, sper eu, să găsească, un motiv pentru care să nu plece din România și să lupte cot la cot cu noi.

Dragi mame, să fiți puternice, să nu vă dărîme lumea din jur și să luptați, împreună cu copiii voștri, să o schimbăm. Voi sînteți singurul lucru care ne dă speranța pentru viitor.