Elogiu nației vitrege

Mario Vargas Llosa, proaspătul laureat al premiului Nobel pentru Literatură al anului 2010 scria într-un articol de opinie din El País, după o primă vizită a sa în Ro­mâ­nia, din 1995: „o bună parte a societății ro­mânești pare a fi căzut pradă paranoiei, boală caracteristică țărilor supuse dictaturii”. Ca­­tegoric, acesta concluziona în editorialul său că „pe Ceaușești i-au mîncat viermii, dar po­porului român îi vor trebui timp, muncă și i­maginație pentru a se debarasa de moș­te­ni­rea pe care această pereche i-a lăsat-o”.

Ne cutremurăm acum, egocentric, de a­de­vărul și actualitatea acestor cuvinte, în loc să vorbim despre opera și meritele laureatului peruan. Problemele noastre sînt atemporale și sîntem prea prinși în propria mocirlă de moțiuni de cenzură și greve, ca în lumea noastră să mai fie loc de gînduri bune și a­pre­cieri. N-avem dispoziție de perorații des­pre valori universale și elogii aduse unor stră­ini. N-avem atîta plenitudine în existența noastră colectivă, de unde să dăm de la noi a­se­menea laude. În ceea ce-l privește pe Llosa, chiar nu mai putem pretinde că ar avea vreo legătură cu noi – ca în cazul Hertei Müller, de ale cărei cărți publicul nu avea habar pînă să o transformăm în „laureata noastră”. Atfel că, faptul că Llosa a cîș­tigat premiul Nobel n-a încăput decît în spații chircite de știri și. cu zgîrcenie, în vreo două-trei editoriale. L-au sufocat discuțiile nesfîrșite despre abuziva Lege a Pensiilor și netrebnicia Guvernului Boc.

Aflați în plină paranoia națională și în­cre­meniți în neîncredere nu mai sîntem în stare să ne ieșim din cercul schizofrenic al ne­putinței. Vorbim doar despre noi nu pentru a schimba ceva, ci ca să ne încredințăm că e­xis­tăm. Ca pescarul Iona a lui Marin So­rescu, nu facem decît să ne amăgim rostul și durata pălăvrăgind inutil. Da, se pare că sîntem o nație total lipsită de imaginație de vreme ce de 15 ani nu am reușim să concepem nici o cale de a ieși din burta asta de pește în care umezeala a pătruns odată cu acest complex de națiune oropsită.

Noroc de criza financiară că a venit să ne anestezieze conștiința și să ne elibereze de vi­nă. Așa putem să pasăm mingea culpei dintr-un teren în altul, blamînd cînd opoziția somnolentă, cînd președintele jucător. Vin afa­ceriști străini să ne facă un plan viabil de ieșire din situația economică mai mult decît critică și evident că ridicăm impasibili din umeri. Cît timp nimeni nu ne tîrăște cu forța pe un mal unde să putem sta toată ziua cu burta la soare, stăm cu burta la bec.

De mai bine de trei ani sîntem în fruntea ce­lor mai depresive națiuni din lume și confirmăm cu vîrf și îndesat teoria lipsei de speran­ță. Avem un intelect bun, dar o voință stear­pă. În propria ogradă nu răsare nimic, orice am face. Sîntem întîrziați. Lansăm rachete în spa­țiu la ani lumină distanță față de alte po­poare și apoi ne mințim că ceea ce nu e un pas mare pentru omenire pentru noi nu în­seam­nă nimic. „Mînca-ne-ar viermii!” ne zi­cem în gînd, dar ne zburlim cînd ne-o spun al­ții. Ne sîntem propria bătaie de joc și nesocotim liberul arbitru. Dintr-un reflex necondiționat, am avea nevoie ca și binele să ni se dicteze.

Laura PĂULEȚ