Frontiera de bun simț a pelerinajului

Multe dintre minunile pe care le-ar fi săvîrșit Sfînta Cuvioasă Parascheva țin de vindecarea celor care vin să se închine la moaștele ei și de ocrotirea altora care îi cer, în rugăciuni, ajutorul. Iar în cărțile care vorbesc despre viața ei se face mereu trimitere către bunătatea sa, către deschiderea de a dărui totul săracilor, născută fiind într-o familie avută, dar și despre nevoirea în realizarea călătoriilor de lungă distanță, periculoase, dar importante pentru trup și suflet. Sîmbătă noaptea, o femeie de 61 de ani din județul Iași a murit în urma unor probleme cardiace în timp ce venise la Iași să se închine la moaștele Sfintei Parascheva. N-a murit din cauza frigului, spun reprezentanții autorităților, sau a orelor multe petrecute în picioare, ci din cauza problemelor grave pe care le avea femeia înainte de a se porni spre Iași. În afara ei, încă o persoană a mai suferit un infarct și alte 40 au raportat tot felul de probleme, de la stări de leșin pînă la arsuri stomacale sau crampe musculare. Însă în afara celor care au cerut ajutorul, am văzut la coada care se-ntinde și anul acesta cîțiva kilometri, mulți pelerini epuizați de drumul lung străbătut, nedormiți, nemîncați, care s-au așezat direct la rînd, odată ajunși în Iași. Unii și-au adus și copiii. Copii mari, care să le fie sprijin, de 14-15 ani, copii mai mici, pe care să-i învețe rostul nevoirii în pelerinaj, de 10-11 ani. Dar și copii mult prea mici ca să înțeleagă ce se întîmplă la Iași, de 7, 4, 2 sau chiar 1 an, purtați cînd pe brațe, cînd în spinare, înfofoliți de parcă ar merge la război.

Departe de mine gîndul de a contesta importanța pelerinajului în cultul și cultura ortodoxă. Am auzit chiar un argument frumos, dat de un părinte unui adolescent, vădit frustrat că trebuie să vină și anul acesta la Iași să stea la coadă să se închine, cînd ar putea veni oricînd și să meargă direct în biserică. „Așa cum ție îți place de ziua ta să te sune și să te viziteze prietenii, ăsta e și respectul pe care trebuie să îl avem pentru Sfîntă. Să nu apelăm la ea doar la nevoie”, îi explica preotul.

Îi înțeleg, așadar, pe cei care simt nevoia să vină, an de an la Iași. Dar cînd îți dai seama că e prea mult? Este importanța pelerinajului atît de mare încît o mamă, o bunică, să-și lase copiii singuri acasă, stingîndu-se de epuizare pe străduțele care parcă se scurg dinspre Mitropolie în Balhui? Este căutarea de sine atît de dreaptă încît să-ți riști viața copilului cînd este mult prea mic și prea fragil pentru a îndura să stea peste 12 ore la coadă?

Am un unchi care, în urmă cu cîțiva ani, spunea că ar vrea să meargă la biserică la slujba de duminică, dar că îl ține un picior și nu mai poate face cei doi kilometri pe jos. Nervos fiind pe cei din jurul său care-l tot trăgeau de mînecă, „cum să nu mergi la biserică?!”, s-a oprit într-o zi în fața porții și le-a spus, mîniat: „dacă vreau să mă rog, mă așez în genunchi pe bolovanii din fața porții și, dacă am credință, o să mă asculte și Dumnezeu, nu trebui să îi spun ce-am de spus din biserică”.

Ar fi momentul ca oamenii să nu mai fie egoiști și ego-centrici în credința lor. Să nu vină la Iași să se închine pentru că trebuie, ci să o facă doar dacă pot. Să se gîndească și la familiile lor înainte să vină, chiar dacă le aduc cu ei sau le lasă acasă. Ei sînt cei care pătează cel mai mult pelerinajul acesta căruia îi atribuie un simbolism atît de puternic, pentru că fără ei, ritualul acesta și felul în care este reflectat în presă ar arăta altfel. Cu mai puține titluri despre habotnicie și mai multe despre normalitatea de care sîntem atît de departe acum.