Lovitură de la 11 metri cu balonul isteriei

Devenită un sport național la care toată nația performează pe ce teren prinde, isteria îi ajunge și pe studenți. Ca de fiecare dată, fix la prima repriză din an a sesiunii. A­tunci stresul se concentrează în izbucniri ner­voase care degenerează fie în atacuri de pa­nică paralizante, fie în abuzuri de substanțe (doar știm de anul trecut ce ravagii a făcut sesiunea prin weedshop-uri și mai apoi prin spitale). Ca într-o bolboroseală to­xică, examenele curg pe afișiere într-un șu­voi nestăpînit, profesorii sînt absurzi, su­biectele capătă proporții de coșmar. Pa­ni­ca acestui scenariu apocaliptic îi blo­chea­ză pe majoritatea învățăceilor în cercul vicios ra­tare-renunțare. Cînd totul pare pierdut, cei mai mulți studenți pun capacul la orice șan­să de-a se prezenta onorabil în sesiune, ca la o oală sub presiune și apelează la stra­tegii de auto-handicapare. Colocvial vor­bind, „își bagă picioarele”, se „duc dracului”, manifestînd dureri de nesuportat în tot felul de regiuni ale ființei, care nu pot fi ostoite decît prin crîșme și nopți pierdute, fără chef de studiu.

Se poate ca acest lucru să fie și din pricina faptului că o parte din bomba chi­mi­­că ce explodează zi de zi pe ecranele re­a­­lității noastre, împroașcă indirect cu la­men­tații teatrale și nemulțumiri ultragiate conștiințele celor care ar trebui să croșeteze cu motivație la propriul viitor. Ceva din spec­tacularul grotesc pe care se îngrijesc te­leviziunile să-l ofere se răsfrînge și în sic­ti­­rul virulent și plictiseala cronică ale celor mai mulți dintre tineri, care se obișnuiesc să-și consume, ca pe un joint, detașat, viața din fotoliu. Fiindcă oricum studenții văd că nici noua Lege a Educației nu e bună de ni­mic, deși nu se pune problema că s-ar fi obosit s-o citească sau că ar fi fost martorii expunerii unor opinii clare, sobre, edificatoare. Dar ce rost ar avea, cînd guvernanții și opozanții au jucat cu ea atîta vreme fotbal, iar cei fără putere de de­ci­zie au rămas galeria nimănui și totuși pusă de pomană pe jarul răfuielii? Tocmai din a­ceas­tă perspectivă a poziționării „pe teren” apare renunțarea, sora mai mică a ne­pă­să­rii. Ea se sprijină cîș în cîrjele verbului tă­ios și a adjectivului înjositor aruncat în cei investiți cu oarece putere de prin preaj­mă. Pentru studenții aflați în sesiune a­ceș­tia sînt profesorii. Pentru profesorii obosiți, a­ceștia sînt guvernanții, luați la pachet cu o­poziția. Cu alte cuvinte, să nu ne mai mi­răm că sesiunea a devenit un prilej de sufocare, stres și depresii pentru ambele părți. Asta fiindcă în tabloul stării de fapt se­siu­nea apare ca o remiză chinuitoare și i­nu­tilă în­tre doi dușmani care nu se duș­mă­nesc între ei, ci s-au obișnuit să-și duș­mă­neas­că soar­ta.

Și totuși, ce-i de făcut? Ne dăm cu toții pe mîna profetului isteriei, Dan Dia­co­nes­cu, înscriindu-ne autogolul care să ho­tă­ras­că sfîrșitul partidei absurde pe care o pur­tăm de atîta vreme cu societatea, educația și cu noi înșine?

Laura PĂULEȚ