Revoluții intelectuale la fără frecvență

Dacă ai titlul de doctor nu mai ești nici doamnă, nici domn, nici domniță, nici băiețel și nici fetiță. Poți să-ți scrii „dr.” în dreptul so­neriei, la semnătura electronică și mai apoi pe cruce, să vadă și să știe toată lumea că tu te distingi de ceilalți. Că ai trecut prin școală ca printr-un război, dar nu unul al brațelor și al nervilor, ci printr-o insurecție intelectuală, în care ai înfrînt sistematic barierele științei și cunoașterii. Și ai ieșit învingător. Te simți bine, ești mîndru ne­voie mare că ai devenit doctor. Ai realizat în viață mai mult decît ve­ci­nul de bloc ori decît colegul de bancă din li­ceu. Meritoria realizare stîrnește respectul celorlalți și, de cele mai multe ori, invidia. Ei de ce n-ar putea, mă rog, dacă tu ai putut?

Pînă acum vreo șase ani, înainte ca studii­le doctorale să fie integrate în linia ciclurilor de licență și de master prin Procesul Bo­lo­gna, obținerea titlului de doctor reprezenta pen­tru profesioniștii din mediul academic o în­cu­nunare a carierei, pentru unii a efortu­ri­lor și cercetărilor la care au trudit o viață. A fi doctor nu era o pretenție pe care o putea e­mi­te oricine, iar redactarea tezei se întindea chiar pe durata a șapte sau zece ani. Acum însă accesul la o Școală Doctorală a devenit la îndemîna oricărui absolvent de master, ca­re are ceva legături în universitate, niște note de­cente și care nu știe ce să facă mai departe în viață. Trei ani de zile de așa-zise studii, niș­te bănuți de la stat sau din programe POSDRU și n-o să mai fie gol înaintea numelui tău. Această schimbare de paradigmă a însemnat o revoluție tacită, dar care însă nu a avut e­cou foarte mare în conștiința publicului larg, fără contact cu mediul academic. „Doctorul, tot doctor. Trebuie să fi fost el om deștept de-a reușit să-și dea doctoratul la 27 de ani!”. Sis­temul a fost gîndit ca să încurajeze tinerii, să le dea încredere că au ce căuta pe tărîmul ști­in­­ței, dar a asigurat și impostura unor diletanți, care după cinci ani de somn în băncile facultății și o vagă idee despre ce presupune o cercetare cred că pot și merită să devină doc­tori. De cîți studenți care s-au înscris la doctorat și nu au obținut titlul după trei-patru ani ați auzit?

Proiectul de lege votat în unanimitate de că­tre Senatul României pe 19 februarie, ca­re permite doctoranzilor să se lungească șap­te ani cu redactarea tezei pare să ne reamin­teas­că de vremurile apuse. Însă e doar o coinci­dență. De fapt, prin această măsură, care por­­nește de la afirmația falsă a lui Mircea Gro­saru că doctoranzii ar fi rămas fără coordonatori odată cu aplicarea legii 1/2011, nu se in­troduce decît mai multă deriziune în acest me­canism. Poate că tinerii vor fructifica timpul „bonus” primit în dar pentru a face cer­ce­tări temeinice, care vor produce revoluții intelectuale în domeniile de studiu, însă este posibil, în egală măsură, să nu avem decît doctori care după ce au lungit o peltea pînă pes­te poate și-au fabricat și o teză. O măsură care a „picat” în Senat a fost doctoratul fără frecvență. Este inutilă, cît timp, în taină, se știe că la majoritatea școlilor doctorale pre­gă­ti­rea se face cu insuficientă frecvență și din partea studenților și a profesorilor.

Să ne bucurăm însă că pe palier se va re­du­ce simțitor gradul de invidie, de domni și de doamne. Iar în fața lui Dumnezeu vom fi toți doctori.

Laura PĂULEȚ