Șase pentru proteste

Tare mult mi-ar plăcea să văd studenții ieșind în stradă însuflețiți de ideea de-a lupta pentru dreptul lor la o educație de calitate. Urlînd după nevoia de a avea un context care să le permită să fie, să devină, să schimbe sistemul și lumea. Strigînd împotriva impostorilor, împotriva unei calități îndoielnice și a unui sistem în care finanțarea slăbănoagă atîrnă de spinarea plătitorilor de taxe, care nu au ce căuta în universitate. Să-i văd așa cu miile, curgînd dinspre Agronomie, pe dealul Copoului, trecînd pe la Medicină, ocolind-o pe la Arte și luînd-o prin Tudor Vladimirescu pe malul Bahluiului. Să-i văd că înțeleg cum funcționează sistemul de învățămînt superior de învățămînt din România, că știu ce ar vea să facă, dar nu pot. Să știe de ce nu pot, cine anume e de vină și de ce. Să-i văd că vandalizează străzile de furie. Dar de o furie reală, care îi stăpînește mai presus de rațiune. Nu că vor burse și condiții mai bune în cămin. Ci că sînt revoltați că bursele se duc înspre cine nu trebuie și locurile din cămin se cumpără. Să se revolte că taxele sînt nu mari – ci nejustificat de mari pentru un sistem care nu-i favorizează pe cei care învață, studiază și muncesc, ci pe cei care spun povestea cea mai spectaculoasă cu tema mîncată de pisică sau cea mai bătrînă bunică suferind de o boală incurabilă. Să-i văd că știu că cei 6% din buget nu sînt doar o cifră anemică, oleacă mai mare decît π. Să înțeleagă corelațiile dintre ieftin și facil, dintre scump și de calitate, și să reclame ordinea inversată a lumii în care trăim. Să înțeleagă că profesorii aceia „răi” sînt cei cărora încă le mai pasă și că celor permisivi puțini le pasă. Și că poate și celor din urmă le-a păsat cîndva, dar au fost striviți în lupta lor cu sistemul de aceeași lipsă de susținere din partea colegilor de breaslă și de aceeași nepăsare a studenților plătitori de taxe. Că finanțare nu e problema „șefilor” și că a fi „beneficiar al sistemului de educație” nu înseamnă a fi un profitor într-un sistem deficitar în care cunoașterea este o negociere ieftină între profesor și student.

Vreau studenți nonconformiști cu adevărat, care să nu vină la proteste cu turma prin asocierea cu organizația pe care o reprezintă. Vreau studenți dedicați unei cauze, care nu întreabă dacă azi se fac proteste în ideea în care ar putea avea un absent motivat în „catalog”. Da, mi-ar plăcea să întîlnesc eroi printre studenții mei, care să nu se mulțumească cu ideea de-a trece anul și de-a lua o notă. Și mi-ar mai plăcea să întîlnesc și eroi printre profesori. Cărora să nu le fie „jenă” să iasă în stradă alături de studenții lor, care să scoată capul din pămînt și să manifeste public ceea ce gîndesc și deseori nu manifestă decît ca furie tacită, care degenerează în neimplicare.

Aștept momentul unor proteste care să schimbe sistemul de învățămînt superior. În fața căror să cadă zăgazurile tuturor mecanismelor de impostură. În care bajcocura să devină neputincioasă, în care vocile studenților și profesorilor să se contopească. Vreau ca profesorii și studenții să înțeleagă că relația lor nu se bazează pe dușmănie sau păcăleală reciprocă și că scopul lor este comun. Doar așa pot deveni puternici cu adevărat.

Laura PĂULEȚ