Sațul poftei ce-am poftit

Aniversările sînt asemeni u­nor vitri­ne tic­site cu bom­boa­­ne de cio­co­la­­tă, ca­re a­demenesc copiii să-și sîcîie pă­rin­ții pînă le satisfac cele mai năs­truș­nice pof­te. La în­ce­put ne fură privirea cu o abundență de de­­numiri pretențioase și cu ți­nu­te pre­ți­oa­se, apoi ne atrag de fie­care da­tă la mar­­­șuri și ne invită la conferințe și la piș­­co­turi.

Noi ne-am făcut săptămînta asta pof­te­le cele mai selecte, mai ceva ca niște puș­tani care nu știu valoarea banului și se bo­sumflă de îndată ce nu li se fac toa­te mof­­turile. Am pozat într-un auditoriu a­vi­zat la decernarea titlurilor de Doctor Ho­no­ris Causa unor personalități precum An­drei Pleșu, Virgil Nemoianu, Dan Hă­­ulică sau Hening Hopf. Am mers la pas alături de rectorii uni­ver­si­tă­ți­­l­or ieșene. Am stat la șuetă cu foștii pre­ședinți ai României și cu prin­cipele Ra­­du. Ne-am destins cu umorul fin al re­­dac­­torilor de la „Dilema Veche” și a­poi ne-am gîdilat timpanele cu vocea Fe­li­ciei Fi­lip. Cu alte cuvinte, noi, mîn­că­torii de co­vrigi, ne-am delectat cu tot so­iul de sco­feturi. Ca orice răsfățați ai sorții ne-am ferit să strîmbăm din nas și ne-am im­pus să nu ne mai foim pe scaun a plic­ti­­seală. Fiindcă pro­fe­­sorii ne-au lăsat slo­bozi, ne-am încrețit frun­țile nu a ne­mulțumire, ci ca să părem mai serioși. Am renunțat să sorbim din beri în aceleași crîșme in­sa­lubre unde-i băutura cea mai ieftină și am în­vă­țat să ascultăm în loc să trăn­că­nim la a­dă­postul unei muzici asurzitoare.

Nu putem spune exact ce au însemnat pentru studenți ma­nifestările pri­le­ju­­­i­te de împlinirea a 150 de ani de la în­fi­ințarea Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Pentru unii se poa­­te să fi fost doar o poză în fruntea mar­­­­­șu­lui cu pancarta în mînă, pentru al­ții pri­lej de re­ve­­la­ție. Oricum, ne-am sim­­­țit mîn­dri că sîn­tem și noi, tinerii, cum­va, „vechi”. Am aflat cu acest prilej că zi de zi, cînd ne gră­bim să chiulim de la cur­suri îm­pin­gem ușa pe care a intrat A. D. Xe­no­pol. Am aplaudat pentru că ne-am bu­cu­rat de înțelepciunea altora și fiindcă a­vem mo­ne­dă aniversară și o co­lecție de cărți cu mar­ca „excellentia”, chiar dacă nu am fi știut ale căror per­so­na­­li­tăți sînt busturile proas­păt dezgolite.

Recunoaștem că nu avem gustul e­xer­sat al gurmanzilor autentici și că i­cre­le ne­gre mai degrabă ne stau în gît, fi­in­dcă nu știm cum să le servim. Noi am tră­it mo­mentul „150 de ani” hulpav, fără a da dovadă de ra­finamentul unor de­gus­tă­tori care știu să-și desfete papilele și să sa­­vu­re­ze. Însă asta vrea să spună despre noi că avem o foame te­ribilă de tot ce es­te mai înalt decît cultu­ra noastră populară. Dar nu ne dăm seama, fiindcă ne-am o­biș­nuit să stăm flamînzi.

Laura PĂULEȚ