Spovedanie la Iași
Editorial 30 octombrie 2012 Niciun comentariu la Spovedanie la Iași 5Ne irosim teribil rostul și durata gîndind și rostind în slujba clișeelor. De aceea distrugem tot ceea ce este excepțional și memorabil, fără să știm sau să simțim de ce. „După dealuri” este o capodoperă copleșitoare, fără doar și poate, deoarece a obținut premii la Cannes. De aceea și jocul actorilor este spectaculos, unic, special. Nu fiindcă are o profunzime încrustată în cadre lungi, cu planuri suprapuse ale singurătății, familiei și religiei pînă la înghețarea sufletului în răsuflare. Nu fiindcă vorbește despre dragoste în alegorii ale demenței și fricii de abandon. Nu fiindcă pune în contrapunct zăpada teribil de albă care cade în pături căldicele de izolare numai într-o lume de nicăieri cu noroiul împroșcat pe un parbriz de pe mașina poliției. Nu fiindcă include în alegoria viață-moarte o spaimă de a ieși din prizonieratul fricii de a trăi cu adevărat în afara canonului pe care ți l-a scris soarta sau familia. Nu fiindcă expresia nebuniei este fixată pe un chip alb și curat ca fața lui Hristos și devotamentul față de un Dumnezeu plăsmuit este desenat pe irisul albastru al unei maici care n-a avut altă alternativă decît a crede în prima iluzie pe care a primit-o în chilia ei de ceară. Nu fiindcă Cosmina Stratan, Cristian Flutur și Cristian Mungiu s-ar fi întîlnit ideatic și personal fiindcă provin din aceeași Moldovă. Nu fiindcă pretextul filmului ar fi fost un fapt de presă care să le curgă prin vene, pînă la sublimarea lui într-o ficțiune despre imposibilitatea de-a te împotrivi unui destin în care pe toacă sînt scriși cei care nu i se pot pune de-a curmezișul.
Filmul lui Mungiu n-a fost primit bine la noi în țară. N-a fost înțeles mai mult decît în termenii unei „povești controversate” despre „religie și biserică”, fiindcă nimeni nu a căutat simboluri, semnificații și n-a scormonit după înțelesuri dincolo de privirea perpendiculară pe ecranul pe proiecție. Așa cum „4, 3, 2” a fost reținut pentru scena „avortonului”, nu pentru cea a mesei de familie. Premiera din orașul său de baștină de vineri, 26 octombrie, a peliculei „După dealuri” a fost o „rușine”, „bătaie de joc”, „bîlci”, „jalnic”, „un amestec de fatalitate și prostie”, sunetul nu s-a suprapus bine cu imaginea la Victoria și nu a prea mers digerat prin asociere cu „Skyfall” (un film cu James Bond) și petrecerile de Haloween de la Iulius Mall. Presa a speculat scandalul adaptării filmului după romanul de non-ficțiune „Spovedanie la Tanacu” al Tatianei Niculescu Bran, fără a fi văzut sau citit nimic. S-a vorbit despre „realism” și „realitate” nu în termeni de curente sau de tehnici de abordare regizorală și reflectare ideatică, ci prin raportare la o așteptare a unui verdict sau a unei sentințe cinematografice asupra unui subiect care a electrocutat spirite.
„După dealuri” este un film deosebit de fin și nu este pentru mase care doresc să devoreze un scandal sau să cultive o bîrfă. Special conceput pentru Cannes, se adresează privitorului avizat care nu caută povestea sau subiectul pe care să îl rezume într-o frază. Care este consumator de filme culte, este familiarizat cu acele curente rusești și franceze și are răbdare să persite într-un cadru pînă cînd îl arde profunzimea acestuia și-l năpădesc lacrimile pe dinăuntru. „După dealuri” îmbrățișează clișeul pentru ca îngerii morții să-l crucifice într-o adaptare spasmodică a disperării de-a confirma că viața, dacă nu este așa cum ți s-a clădit împrejuru-ți, mai bine n-ar mai fi. Așa că cei care nu au înțeles ar trebui să învețe să-și asculte propria tăcere. Ca să mai cîștige timp.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu