Trei lumi fără granițe

Într-un război prelungit între două armate, există o zonă de mijloc, cea dintre tranșee, unde au loc bătălii, dar nimeni nu răzbește decisiv, înțesată cu cadavre, sînge și cratere – „no man’s land”. Un tărîm care rămîne al nimănui și după finalul războiului, indiferent cine cîștigă. Am fost sîmbăta trecută în „no man’s land” și mi-am dat seama că va fi imposibil să reconciliem vreodată România în această generație.

O să credeți că dramatizez sau exagerez inutil. Dar sîmbătă, în piața din fața Teatrului Luceafărul mi-am dat seama că am ajuns la un nivel de înrăire care nu ne va permite vreodată să punem la aceeași masă „asistații social” ai PSD-ului cu protestatarii „plătiți de Soroș”. Trăiesc în lumi total diferite și o mînă de oameni aflați vremelnic la conducerea țării – care au îndrăznit să vină la Iași și să promită autostrăzi (cît tupeu!) – au adîncit incontrolabil hăul dintre cele două părți. Nu spune nimeni că trebuie să existe consens de gîndire în opinii, dar problema este că în momentul de față ambele părți au dus conflictul la un pas de violență. Nu mai există drept de opinie în România, doar delict. Ori ai dreptate, ori nu, nu mai există zone gri.

Am stat în rîndul oamenilor aduși cu arcanul la Iași de PSD pentru un miting care s-a dovedit că a eșuat complet, și între cei implicați, care nu erau doar în vizită la Iași, nu am văzut decît ură față de protestatari. Unii se rugau, fluturînd amenințător strujenii cu numele organizației din care aparțineau, ca protestatarii să forțeze lanțul jandarmilor și să se poată năpusti asupra lor. Alții îi dădeau dreptate deputatului Mitralieră și ar fi vrut să „îi omorîm definitiv pe cîinii ăștia”. Ambele părți erau convinse despre cealaltă că erau plătiți să fie acolo, proști și spălați pe creier. De partea protestatarilor, au fost mulți care îi înjurau suburban pe susținătorii PSD, iar unul dintre ei a fost ridicat de jandarmi pentru că arunca cu pietre înspre mulțimea care asculta marșurile funebre cîntate de fanfară pentru Dragnea. Au fost și foarte mulți oameni decenți în rîndul protestatarilor, cărora le citești pe chipuri și în stinghereala cu care strigau împotriva conducerii PSD că nu sînt clienți fideli ai protestelor. Ceea ce înseamnă că situația din țară a ajuns la un punct de fierbere și pentru ei.

Dar în războiul acesta nu sînt doar două tabere, deși asta pare că strigă toată lumea. 2.000 de oameni susțineau PSD-ul, de voie sau de nevoie, în fața Teatrului. În dreapta lor, spre Palas, erau cam 500 de protestatari în spatele gardurilor jandarmilor. În spatele lor, însă, mai bine de 10.000 de oameni erau în Palas, la cumpărături, restaurante, cafenele, plimbîndu-se și bucurîndu-se de ziua liberă. În momentul în care se închideau în spatele tău ușile rotative ale mall-ului tot ce se întîmpla afară parcă nici nu exista. Și dacă ne uităm la prezența la vot la ultimele alegeri, în România asta este situația – 30-40% din țară s-a împărțit în tabere, se ceartă, sînt pe punctul să se ia la bătaie, fiecare argumentînd că vorbește în numele tuturor. 60% dintre români tac.

Nu știu dacă vina e a lor, a noastră ca societate, a partidelor politice de după Revoluție care au măcinat încrederea oamenilor că votul lor are vreo relevanță. Dar privită de sus, situația te strînge în spate, fiind actorii principali de pînă acum din politică au gîndit totul în structuri piramidale: nevoile unei minorități de la conducerea partidului sînt asimilate cu nevoile electoratului și implicit ale tuturor românilor. De aceea are curaj Dragnea să vorbească despre faptul că justiția terorizează românii, pentru că el se simte terorizat. Problemele românului de rînd, ale studenților, tinerilor, „asistaților social” și ale protestatarilor „plătiți de Soroș” nu răzbat pînă în vîrful partidelor și de aceea se nasc tot felul de teme artificiale. De aceea vorbim de calitatea fructelor și legumelor, că ne fură opoziția frigiderele, dar mulți dintre cei care-i ascultă și le dau dreptate nu au destui bani încît să-și cumpere fructele respective. De aceea spunem că vrem educație pe table digitale și tablete, dar nu ne dăm seama că e o tehnologie care le-a luat-o înainte multora dintre profesorii noștri.

În momentul de față sîntem trei popoare care împărțim aceeași țară și va fi nevoie să mai treacă măcar o generație ca să putem să ne înțelegem unii cu alții. Să putem discuta cu patimă, dar fără violență, despre lucrurile în care credem, în speranța că în generația aceasta se va cristaliza și o clasă politică ce va dori binele țării înaintea binelui personal și va mai exista un colț de presă de unde să ne putem informa corect.

În decembrie 1914, după ce Primul Război Mondial zguduise întreaga lume în cele cinci luni de cînd începuse, în „no man’s land” s-au întîlnit soldați britanici, francezi și germani. Un armistițiu informal, în care s-au cîntat colinde, s-au făcut schimb de provizii (în unele regiuni și de prizonieri) și s-a jucat fotbal. În aprilie 2019, în România, nu cred că s-ar putea întîmpla asta în războiul nostru intern.