Un an nou fericit!

Pentru studenți și profesori, sfîrșitul de an nu vine pe 31 decembrie. Ci undeva pe la sfîrșitul lunii iunie, cînd situațiile anului universitar se încheie, cheile succesului se predau, licențele și disertațiile se suțin. Ace­la este momentul în care tocile aruncate în aer stîrnesc înzecit mai mult decît fascinația superficială a unui tun cu confetti. Atunci emoțiile din glasurile absolve­nț­i­lor țin loc de artificiile din piața publică.

Ae­rul vibrează de bucurii autentice, de deza­mă­giri mascate și de speranțe netrucate. Este adevăratul sezon al sărbătorilor pentru cei care au pășit vreme de cîțiva ani, adunați în­tr-un pumn și-ntr-un suflet, într-o universi­tate. Toți cei care mai ieri se dușmăneau, se strîng în brațe cu putere și își declară iubire veș­ni­că. Granițele dintre studenții buni și cei slabi, dintre cei conștiincioși și cei le­neși, se șterg. Ca și cele dintre profesorii permisivi și profesorii severi. Și nu e nici o um­bră de ipocrizie în asta. Starea este atît de intensă și de-adevărată încît pînă și-un ni­hi­list, cîrcotaș și morocănos, trebuie să-și rețină lacrimile sau să-și ascundă sub mî­ne­cile sacoului pielea de găină.

Ca și sărbătorile „celorlalți”, acesta es­te un prilej de refacere a forțelor și de re­în­cărcare a bateriilor. Pentru profesori – ca să se încredințeze că merită să o ia de la capăt la anul, cu altă generație și, pentru stu­denți – ca să poată porni cu inima sus într-o expediție prin lume, în căutarea rostului în viață. Frumos este că nimic nu se nu­mă­ră. Tot ce s-a pus la suflet se șterge, ca să rămînă numai amintirile frumoase. Pa­te­ti­cul n-are nevoie de scuze și nici de justifi­cări. El este încredințarea că, așa strîmb cum este, acest sistem de educație mai construiește semnificație și mai prilejuiește în­cîn­tare pentru partenerii din acest „act al edu­cației” care, măcar la sfîrșit, se poate pre­fa­ce într-un dans.

Pe acest fond sentimental, numai bine se pliază un Iași în sărbătoare, unde pentru prima dată se va organiza un Festival In­ter­național al Educației, după modelul celui de la Edinburgh. Teatrul, opera și dan­sul în stradă, ce vreme de o săptămămînă o să acapareze privirile și prioritățile întregu­lui oraș, este un bun prilej să ne amintim că educația trebuie să însemne culoare, bu­curie și încrederea că ideile îndrăznețe și nonconformisul pot schimba lumea. Să ne amintim că ceea ce facem noi, studenți și profesori, nu se petrece în anticamera lipsei de orizont și de semnificație. Are un rost înalt, care nu poate fi egalat de nimeni și nimic. Este pentru a vedea lumea cu niș­te ochi care pot pătrunde frumusețea în e­sența formelor ei de manifestare. Chiar da­că este doar o iluzie ce se spulberă cînd magicienii părăsesc scena. Și, dacă vom merge în marș, va fi pentru a spune că e­du­cația mai trăiește, ca principiu și rațiune de-a fi în unii din noi, pesimiști sau posomorîți, cum am fi. Porunca din interior es­te să ne bucurăm și să ne promitem toate a­ce­le lucruri pe care nu le vom îndeplini. Iar pe wishlist să fie musai obligația de a face ca, ceea ce nouă ne-a fost urît, să de­vi­nă fascinant pentru cei care vor sta în locul nostru în bancă sau la catedră.

Laura PĂULEȚ