Universități vs. piața muncii (II)

Ce se-ntîmplă cu absolvenții noștri după ce termină facultatea? Unele universități ieșene se laudă prin materialele de promovare că 90% se angajează în domeniu. Noi, însă, pe cei 10% îi tot vedem prin Palas, ba vînzînd haine, ba înghețată, ba produse de bucătărie, ba scanînd tichete de parcare, ba vărsînd scrumiere, ba ducîndu-ne acasă cu taxiul. Dacă ni-i amintim de prin studenție, voiau să termine. Nu știau de ce și cum, doar să termine. Fie că era vorba de părinții aceia ce le scăpau cîte 1000 de euro pe lună, din truda lor de prin Spania sau Italia, fie de ideea că dacă tot au început ceva trebuie s-o ducă la capăt. Fie că erau doar niște conștiincioși naivi. N-am spune că erau dintre cei mediocri sau sub-mediocri, vîrfuri cu țeluri îndrăznețe sau tocilari ambițioși, spunem doar că au terminat cu medii de peste 8-9, 10 chiar! Evident, nu perorăm că ar fi exponențiali, dar nu putem să nu-i vedem și pe aceștia privind pe fereastră la colegii lor care lucrează la United Business Center. Cum nu putem să ne întrebăm de ce pentru un post de vînzător, angajatorii caută studenți cu facultate și, eventual – un avantaj în plus (sic!) – cu master. Pentru studentul zilelor noastre finalitatea este diploma. Diploma în care nu crede, în care nu cred nici angajatorii, dar care se cere. Diploma de care se bucură doar părinții care întrezăresc un viitor mai bun pentru odrasla lor. Dar care sfîrșesc mult prea curînd vizitați de copiii care le calcă pe urmele pe care ei n-ar fi vrut nici să și-i închipuie în cel mai amarnic coșmar.

Pe cei pe care-i mai salvează ceva, îi salvează nostalgia unor profi faini sau nebunia anilor de studenție. Pe nici unii nu-i ocolește sentimentul de inutilitate sau retorica lui „ce-ar fi fost dacă aș fi făcut altceva?”.

De ce nu e diploma relevantă în România? De ce, pe de o parte, un angajator nu te ia să împachetezi shawarme doar cu liceul și, pe de altă parte, dacă ești „premiant” te desconsideră? Impresia profundă este că de la universități la părinți și studenți, pînă la angajatori, această „joacă de-a școala” a atins niște proporții care faultează pînă și bunul simț comun. Am colegi și foști studenți care au terminat chimie și sînt manageri la firme de textile, care au absolvit jurnalism și comunicare și lucrează în companii IT. Ei au fost cei care s-au reiventat, care au întrevăzut oportunități și-au muncit de unii singuri. Dacă îi întrebi la ce le-a folosit facultatea îți spun cu drag sau cu furie că „la nimic”. Pe cei pe care-i mai salvează ceva, îi salvează nostalgia unor profi faini sau nebunia anilor de studenție. Pe nici unii nu-i ocolește sentimentul de inutilitate sau retorica lui „ce-ar fi fost dacă aș fi făcut altceva?”. Universitățile românești nu dau garanții și sînt o sumedenie de argumente (asupra cărora vom reveni) potrivit cărora nu ar trebui să facă asta. Însă nu putem ignora nici statisticile (reale, potrivit Institutului Român de Statistică) care ne spun că, în România, 80% dintre absolvenți profesează în alte domenii. Și mai spun și că „în perioada 2009 – 2012 cele mai multe joburi vacante au fost pentru muncitori necalificaţi pentru demolări clădiri şi muncitori necalificaţi întreţinere drumuri”. Doar dacă din 2012 pînă în 2014 s-ar fi produs schimbări radicale. Va urma.

Citește și Universități vs. piața muncii (I)