Viața lui Pi în universitate

Speranțele privind redresarea în­vă­ță­mîn­tului superior românesc încep să se pră­bu­șeas­că asemenea unor piese de domino: proiectele POSDRU cad, peste ele cade cla­si­ficarea universităților, peste această clasificare cade Legea Educației Naționale îm­pin­să de Ordonanța de Urgență 92/2012 și pes­te ea bugetul pe 2013.

3,14% (adică aproximativ 4,4 miliarde de euro) din PIB s-au stabilit de către Comisia de Învățămînt a Senatului a reveni edu­ca­ți­ei. Un buget echivalent unui Pi diform, cu zecimale rătăcite și copiate, ca un raport sinis­­tru între circumferința necesităților și dia­metrul nepăsării. Acest Pi prescurtat este o alocare ciun­gă, în contextul în care s-au dat bătălii de-a lungul vremii de-a se introduce în lege ne­cesitatea pentru a se aloca măcar 6% din PIB e­du­cației, iar apoi în campania electorală a USL-ului s-a relansat această promisiune. Însă, pornind de la ce preciza parlamen­tarul An­ghel Stanciu, președinte al Se­na­tului U­ni­versității Tehnice „Gheorghe A­sa­chi” din Iași (singura voce din USL care s-a re­vol­tat în plen cu privire la masacrul făcut cu acceptul cvasi-unanim al Comisiei), „cei 6% din PIB pe care îi plimbăm din 2006 ca pe moaștele Sfintei Paraschiva”, nu par să mai a­jungă să fie sărutate de un sector public care are, pe an ce trece, din ce în ce mai multă nevoie de un miracol.

Dintre cele 2171 de amendamente aduse bugetului Comisiei, doar cinci au primit ac­cep­tul. Restul s-au neantizat, ca și speranțele studenților, profesorilor, universităților sau ins­titutelor de cercetare care și-au exprimat de­zacorduri punctuale. Dar de doleanțele lor și-au bătut joc mereu toate guvernele și parcă nici nimeni nu se mai aștepta, oricum, la ni­mic bun. Le-a rămas tuturor revolta interioară și comparația inutilă cu Japonia și cu statele nordice, unde educația este pusă la loc de cinste. Și care, poate nu doar independent de această chestiune, se dovedesc și cele mai prolifice și mai stabile spații din punct de vedere economic.

Să nu ne surprindă apoi însă și să ne mire, re­toric, în discursuri publice, că sistemul nos­tru educațional e nefuncțional. A tăia bu­ge­tul pentru educație, este ca și cum ai lăsa o clă­dire fără fundație. Orice ai vrea să cons­tru­iești o să se surpe inevitabil. Cu asemenea bu­get este ridicol să ne mai mirăm că elevii fac sex în toaletele școlilor în loc să învețe să ex­tragă radicalul sau că studiile de master sînt absolvite de analfabeți. Ori că migrația cre­ie­re­lor este un fenomen în expansiune. Sis­te­mul educațional este distrus sistematic și pa­re să urmeze calea industriei din care s-a ales pra­ful. Însă ne putem alina cu euroscepticism, cu dispreț față de Statele Unite ale Americii și cu o reîntoarcere către valorile autohtone pe care nu le mai recunoaștem sau pe care ge­­nerația de ’89 nici nu le-a cunoscut vreodată.

Bătăliile de purtat sînt altele. Sînt în pre­să, sînt cu justiția și sfidează bunul simț al ce­tă­țeanului ce încă încearcă să mai găsească re­pere în lumea care caută să-l înghită. Ra­por­tul Mecanismului de Cooperare și Ve­ri­fi­care pe Justiție (MCV) ne atrage atenția că acei cîini de pază mușcă din os și caută să de­voreze orice sistem funcțional. Însă putem a­lege să credem în continuare că Victor Pon­ta ar fi fericit dacă banii s-ar înmulți ca în minunile biblice și că, dacă el ar fi fericit, a­tunci am fi și noi fericiți.

Laura PĂULEȚ