Cel mai lung drum dintre toate

— Bunicaaa! Bunicaaa! Eu suuunt! Ascultă încremenirea nopții, parcă pentru a se convinge că strigase aievea din fața porții, cu un glas subțirel de copilă, ca acum 27 de ani când, cu privirea spre drumul mare, striga după mama de astă dată, să o ia înapoi la oraș. Un greiere țiuia în iarba udă. Peste duzii și merii de la poartă cădea ploaia. Se izbea de frunze, mărunt și degeaba. Ploua cu lună pe cer. Îi veni să se descalțe, să simtă glodul sub tălpi, cleios și cald, o îmbrățișare uitată a pământului. Aruncă sandalele peste gard, își suflecă pantalonii până deasupra genunchilor și începu să strige din nou, cu mâinile în șolduri – teatru pentru vreun vecin care ar fi putut să o privească, pe după perdele, ca pe o străină. Dar tot ce auzea era ploaia aceea mărunțică, îndărătnică și fără folos. Pământul crăpase deja, apa nu avea decât să turbeze viile de sete. Ce-i venise să se descalțe? Dacă o vedea vreo vecină? Halal orășeancă!

Bătrânii n-au somn. Se culcă o dată cu găinile, dar la orice zgomot din drum tresar și se ridică în capul oaselor, cu ochii la candelă și la icoane. Știu prea bine că nu vin copiii de la oraș în toiul nopții. Vor veni ei, tot noaptea, cu farurile aprinse, ca mașina de pâine, dimineața, dar numai atunci când vor fi primit un telefon. Prea târziu, adică. Vasiloaia de peste drum așa s-a dus. Ghițigoaica, gard în gard, așa s-a dus. Speriate de tresărirea că s-a auzit, ca prin vis, poarta. Femei care au luat numele și poreclele bărbaților lor, de-a uitat și Dumnezeu cum le chema de fete. S-au dus după oamenii lor, cu tot cu nume și sfârșind orice speranță că lumea aceea avea să se mai întoarcă vreodată pe acolo, cu aburi de mămăligă și lapte abia muls în căldare, cu strigăte după copii rătăciți la numai doi pași, prin buruienile uriașe din bulgărie, acel șes mâlos din care au plecat până și broaștele.

În capul ei, multe lucruri rămăseseră la fel. Bunicii ei erau dincolo de gard, dincolo de scândura găinilor, iar ea era din nou o copiliță rahitică de traiul la oraș.

— Bunicule! Se auzi strigând înainte să fi gândit c-o face, cu scâncet de copil înghețat, întors de la prima scaldă a verii, când apa e încă sloi și murdară, tulburată de vite. Euuu suuunt! Nimic. Nici o lumină aprinsă în casă. Perdelele de la geamuri, parcă apretate. Mai smunci o dată de zăvorul înțepenit de rugină. Bunicul avea obiceiul ăsta, să pună un drug în poartă, la asfințit. Furau oamenii din câmp, cu căruța, furau cai și lemne, dar în curți nu intrau decât la bătrânii uitați de lume, în capul satului sau la buza pădurii. Drugul era acolo, de-a curmezișul porții umflate de ploile timpului. Dar sub poartă e scândura găinilor! Când le dădeau drumul să scurme pe șes, ridicau scândura, iar seara o puneau la loc, să nu intre vreun câine în ogradă. O trase de-acolo, ca în copilărie, cu gândul că ar putea să se strecoare pe sub poartă. În capul ei, multe lucruri rămăseseră la fel. Bunicii ei erau dincolo de gard, dincolo de scândura găinilor, iar ea era din nou o copiliță rahitică de traiul la oraș. Cu greu ar fi putut să strecoare pe acolo un picior. O să-l sară! Stătuse veri întregi pe gard, ba după dude, ba cu ochii după copiii de la oraș, care începeau să curgă pe ulițe, aduși cu mașina încă de-a doua zi după serbările de sfârșit de an școlar. Acum bătea 60 de kilograme, ca un copil umflat de nostalgie, de o copilărie neterminată.

Cui i-a ajuns, vreodată, copilăria? Se urcă pe fântână, puse un picior pe gard, apoi îl încălecă și, din fund, sări în sfeclă. Făcuse cea mai lungă călătorie: de la poartă, în grădina din fața casei. Doi pași, o săritură, și era în grădina Raiului, care nu-i, oameni buni, decât prima grădină cu zarzavat și bujori de care ne aducem aminte. Văzuse lumea, topise cu avionul, cât ai urmări o hartă cu degetul, distanțe imposibil de-acum de calculat. Să te întorci, însă, pe ulița copilăriei tale, e cel mai lung drum. Să te întorci chiar știind că nu-ți va mai răspunde nimeni, niciodată, nu poate fi decât drumul unui om înnebunit de timpul ploii care nu mai stă.

Dana BALAN | Senior editor Opinia studențească