E greu, ca mersul pe bicicletă

Numai să nu mă fac de rîs. Asta-mi spuneam cînd lucram la un articol; în­cercam să învăț cît mai multe lucruri despre personajul meu, pînă cînd credeam eu că l-am deslușit. În fața unora mă simțeam ca Margaret, pisica de pe acoperișul fierbinte a lui Tennessee Williams; în alte dăți eram ca un spectator în fața unui monolog artistic sau ca un fanatic Star Wars, care se întîlnea pentru prima oară cu Darth Vader.

De la fiecare, fie că m-am făcut sau nu de rușine, am primit cîte o lecție de viață și meserie. Poate că sună a clișeu luat din revistele motivaționale, însă eu scriu în primul rînd pentru mine, că astfel manualele lui Coman nu m-ar ajuta nici peste zece ani.

„Asta este valoarea medaliei: ai făcut oamenii fericiți”, spunea ciclistul Eduard Novak. El este sportivul ro­mân care a cîștigat, pentru prima oară în istorie, o medalie olimpică de aur la Paralimpice. Înainte să mă întîlnesc cu el, am citit și am învățat despre ciclism mai mult decît pentru examenul la eco­nomie, în anul al doilea; iar asta nu pentru că mi-era teamă că aș putea să mă fac de rușine, voiam să aflu cît mai multe despre cel care, după 15 ani de carieră în patinaj viteză, a luat-o de la zero, la propriu, și a ajuns campion olimpic în cu totul alt sport.

„Singurul meu antrenor a fost In­ternetul”, descrie Eduard începuturile sale ca ciclist. După accidentul din 1996, cînd un parapet i-a intrat în talpa piciorului drept, și-a pus deoparte pentru totdeauna patinele și a început un nou drum într-o zonă care era mai nesigură decît cea a sporturilor de iarnă. Ca patinator, nu se putea antrena decît cîteva luni pe an, cît dura sezonul rece, pentru că România nu avea o infrastructură sportivă dezvoltată. Apoi, ca sportiv cu handicap fizic, șansele unui antrenament profesionist erau egale cu zero; antrenamentul său a început prin urmărirea unor tutoriale pe Internet și prin adaptarea unor exerciții pe care le știa el, de la patinaj viteză.

Nu a avut parte de o echipă profesionistă, care să-l formeze; la primele competiții, indiferent că erau de mountain bike sau de șosea, participa cu aceeași bicicletă, că alta nu avea; cei din Comitetul Paralimpic au aflat că el este înscris la ei abia după ce el cîș­ti­ga­se o medalie la un campionat european.

S-a încăpățînat să meargă înainte, nu avea ce altceva să mai piardă, iar în 2004, a ajuns la Paralimpicele de la Atena. Avea cu el o singură bicicletă. A mers și la Bei­jing, unde a cîștigat o medalie de ar­gint, iar apoi și-a regîndit modul de an­tre­nament și a început pregătirile pentru Londra.

Mai departe știm ce s-a întîmplat, iar acum îi vedem pe toți cum îl susțin pe Eduard în a-și urma cariera. Gest frumos, însă această îmbrățișare și laudă de pe urmă îmi aduc aminte de o scenă dintr-un film românesc de prin anii ’90, cînd tatăl unei familii se lăuda cu fii-su numai cînd lua note bune, în rest, „este prost ca maică-sa”.

Cei din zona sportivă poate că și-au învățat lecția și nu ar trebui să intervină doar atunci cînd povestea unui sportiv este de succes, ci chiar să pună umărul, ca să fie siguri că va fi una de succes. La rîndul meu, mi-am primit lecția pe care o voiam, dar și ceva în plus. Am învățat, la 24 de ani, să merg pe bicicletă.

George GURESCU