O nație de microbiști

„Între orele 10.00 – 12.00 și 17.00 – 19.00 este interzis accesul publi­cu­lui și cluburilor sportive pe teren, pen­tru antrenamentele lotului național”, scrie, cu litere negre, pe o bucată de tablă. Te îndrepți încet înspre baza spor­tivă, ca să nu-i deranjezi pe spor­tivii care-și fac exercițiile. Dar de cum te apropii de teren, auzi chicotelile unor copii și te izbește numărul celor care se află pe gazon, pe pistă sau pe margini. Sînt de toate vîrstele și gre­u­tățile și îți dai seama că acel orar nu este deloc respectat.

La baza sportivă a Complexului „Lia Manoliu” poate veni să se an­treneze și să alerge cine vrea, nu-ți cere nimeni vreo taxă de intrare, nu tre­buie decît să respecți acele patru ore amărîte. Degeaba, sportivii lotului tre­buie să-și facă săriturile sau sprintu­ri­le cot la cot cu puștii care vor să mai pună un mușchi pe trupul lor silfid.

Săptămîna trecută, ne-am ridicat tricourile și ne-am arătat mușchii în fața europenilor, lăudîndu-ne Na­țio­nal Arena, acel stadion construit, în sfîr­șit, la standarde internaționale. Vreme de trei zile am devenit „punctul fier­bin­te” al Europei, iar la televizor am asistat la un meci fabulos, jucat pe un teren parcă răpit din balada Miorița. Dar, vedeți voi, acea arenă pe care Ele­na Udrea vrea s-o numească după „Videanu”, a luat o bază sportivă a atleților (pentru parcare), iar pista de pe vechiul stadion a dispărut.

Toți atleții români trebuie acum să se antreneze laolaltă cu gașca de la bloc și copiii cluburilor sportive. Iar în timp ce la fotbal nu am auzit decît „meciul lor, finala noastră” (Sîc! Că doar echipele noastre nu ajung mai departe de cluburile de noapte), de celelalte sporturi nu auzim decît în momentele în care cîștigăm o meda­lie sau cînd pierdem „dezamăgitor” vreo calificare.

Pe Marian Oprea, vicecampion olimpic la proba de triplusalt, l-au dat afară niște fotbaliști, pentru că se antrena pe stadionul lor. Lotul olimp­ic de sabie are, la Poiana Brașov, o sală de antrenament care nu aduce deloc cu minunăția lui Oprescu (sau Videa­nu), iar salariul lui Bogdan Jura­toni, boxerul care ne va reprezenta la Lon­dra, nu știu dacă trece de 1000 de lei. Prin martie, cînd am fost la sala de gim­nastică a Complexului „Lia Ma­noliu”, sportivii își făceau exerci­ți­ile de încălzire ca să le fie lor cald și nu ca să-și pregătească trupul pentru an­tre­nament.

După jumătate de zi în care la te­levizor a apărut numai Cămătaru, ca­re tocmai ce-a fost prins, apare, pe bur­tiera posturilor de știri, breaking news-ul de la Bruxelles: am cîștigat patru medalii de aur și două de argint. Acum le auzim pe domnișoarele de la bu­le­ti­nul sportiv cum ne vorbesc, cu un zîmbet larg, despre „fetele noastre”, care „ne-au făcut mîndri”. Dragilor, nu, voi aveți „meciul lor, finala noas­tră”, să rămîneți la fotbal. Mai întîi să le respectăm programul acela de pa­tru ore pe zi, iar apoi să vorbim despre „succesul nostru”.

George GURESCU