România pe altă voce

M-am jurat că n-o să mă uit… După ce la preselecția națională prezentatorii s-au mu­lat într-un spandex albastru și nici măcar nu s-au străduit să fie spontani, a trebuit să fac ju­rămîntul ăsta… Dar nu m-am pu­tut abține. Și m-am postat în fața televizorului, conectată la Facebook să adun păreri. Eu­rovision-ul nu ne lasă indiferen­ți, orice-ar fi.

Oricît ni s-ar străpezi ochii de la costume, fie ele de ex­tra­te­reștri sau ro­chi­țe puse pe bărbați, oricît ne-am ascunde ure­chile să nu sîn­ge­reze, tot știm cine a cîștigat, tot ne în­jurăm vecinii de țară dacă nu plusează cu un punctaj de bun-simț.

De la Taxi și Laurențiu Ca­zan încoace, tot știm cine s-a plimbat prin țări străine să cîn­te despre România. Poate nu ne place cum cîntăm, dar tot fo­lo­sim persoana întîi plural atunci cînd vine vorba de concursul ăsta. Ne simțim părtași la re­prezentație, se trezește spiritul microbist din noi, ținem cu Ro­mânia.

Își amintește cineva un concurs fără scandal? Andra și Smiley au fost dați afară din concurs pentru un așa-zis plagiat, fetele de la Indiggo, care se pare că trăiesc visul american de ceva vreme, au plîns în direct că au cîștigat alții. Nici Sanda Ladoși n-a fost suficient de îmbrăcată, nici Man­dinga nu a știut notele, Trăis­ta­riu a fost promovat pentru că rockerii din Islanda erau puțin cam în afara show-ului.

N-o să uit că nu le dădeam multe șanse lui Marcel Pavel și Monicăi Anghel, și totuși… De departe, dacă aș face un top al preferințelor, atunci „Say something” a lui Cazan ar fi acolo.

Știu sigur că nu va exista vreodată Eurovision fără scandal și aș putea jura că nici în următorii trei ani nu vom lua locul întîi, cam cît i-ar trebui primarului Bucureștiului să construiască o sală acoperită un­de să poată să se țină așa un spectacol. Și promit că n-o să mă uit nici la anul… Poate doar puțin.

Andreea ARCHIP