Singuri pe teren

Cam 2500 de mingi trebuia să lo­veas­că în fiecare zi. Tatăl lui transformase aparatul care arunca mingile de tenis într-un adevărat dragon. Zgo­mo­tul metalic și vuietele reci pe care le sco­tea monstrul din curtea casei l-au urmărit de la vîrsta de șapte ani, de cînd părintele a decis că vrea să-l facă pe fiul lui campion mondial.

„Urăsc tenisul. L-am urît toată viața”, spune Andre Agassi, în autobiografia lui. Acele mingi aveau o viteză de 110 mile pe oră, terenul era plin de ele, iar pe lîngă ochii cu care trebuia să fie atent la apa­rat, trebuia să vadă pe unde călca, pe jos totul era galben. Alte mingi, pe care se izbeau de perete și ricoșau, lovindu-l din plin.

La nouă ani, Mike, tatăl lui, l-a pus să joace pe bani cu Jim Brown, unul dintre cei mai buni fotbaliști la acea vreme. 10.000 de dolari era miza pariu­lui impus de Mike. Meciul l-a cîștigat Agassi, dar suma plătită, într-un final, a fost de 500 de dolari.

Jumătate din „Open”, autobio­gra­fi­a lui Agassi, e despre un puști teribi­list, care ura acest sport la fel de mult pe cît îl ura și pe tatăl lui (cu vîrsta, proporțiile se vor schimba) și care vedea în coama lui de păr vopsită cu roz, un alt motiv pentru a-l enerva pe „bătrîn”. Ai impresia, pe alocuri, că nu e nici un jucător strălucit. Mai degrabă povestește eșe­cu­ri­le pe care le-a avut, insistă pe por­tretele celorlalți jucători, descriindu-le serviciul și mișcările de pe zgură.

E un jucător care pierde meciurile, pentru că vrea ca fiecare lovitură să fie perfectă, așa-l descria antrenorul său, Brad Gilbert. În a doua jumătate a căr­ții afli, pînă la urmă, ce fel de jucător era. Și a fost al naibii de bun; a cîștigat opt Grand Slam-uri, a fost numărul unu în clasamentul mondial și este considerat cel mai bun jucător la returul de serviciu din istoria acestui sport.

„O­pen” e o carte formată din meciuri și servicii, din injecții cu cortizon și nopți dormite pe podea, din cauza durerilor de spate.

Nu am dorit neapărat să fac o re­cen­zie acestei cărți, dar, în lumina week­endului trecut și a viitoarei Olim­piade, trebuie să știm că meciurile cele mai grele se dau înainte de a păși pe ring sau pe teren. Bute a pierdut, c-o fi fost sau nu în formă, el știe cel mai bi­ne, nu nația de comentatori, care despi­că subiectul la toate posturile de televi­ziune. Sportivii sînt singuratici, poate și neînțeleși, asta descrie în amănunt An­dre, iar aceste adunări post-meci sînt ca o ciorbă de potroace care s-a răcit de­mult. „Open”, poate sună exagerat, te învăță cum să respecți un sport, dincolo de victoriile jucătorilor. În plus, Agassi, Bute sau Flavius Koczi (că tot a cîș­ti­gat aurul la Europenele de duminică) nu își vor îmbunătăți jocul după discursul nu știu cărui prezentator, care nu a părăsit niciodată platoul de emisie.

George GURESCU