Amintiri controlate de străini

În timp ce stă în fața unui mun­te de caiete cu foi îngălbenite își a­mintește cum se ruga în copilărie de prieteni ca să le mîzgălească. Pe stradă, la școală răspundeau la în­trebări puerile precum „Ai prie­ten?” și „Cine?”. Nimeni nu dădea un răspuns concret. Acum sînt mult prea multe astfel de pagini și mult prea multe cuvinte care, de fapt, nu răspund la nicio întrebare. De a­ceea au ajuns pe foc, în fiecare iar­nă, filă cu filă. Chiar și așa, foarte pu­ține părți din muntele de hîrtii au fost distruse și a putut să salveze o­racolele pe care le completase în li­ceu.

Își mai amintește că după ce a ter­­minat cu scrisul pe caiete a trecut la împărtășirea părerilor prin mesaje. Stătea cu telefonul în mînă toată ziua, ba chiar învățase bu­­toa­nele tastaturii cauciucate pe dina­fară. A început să participe la com­petiții cu cei care puteau să tasteze un mesaj foarte repede, fără se se uite la butoane. Dar pentru că îi era teamă ca mama sa să nu afle de iubirile sale adolescentine și de se­cretele vîrstei, a șters tot. Nu mai e­xistă niciun mesaj în vreun telefon vechi de-al ei care încă func­țio­nea­ză.

Trecînd peste această perioadă a început să scrie pe un altfel de oracol, cel virtual, în care tot ce spune și ce face rămîne memorat undeva, fără să le mai poată șterge peste cîțiva ani. Dar mai bine și-ar păstra trecutul așa cum făcea cînd era mi­că, scris pe o foaie, astfel nimeni nu o să poată să facă ce vrea cu a­min­ti­rile ei.