Anii, îmbrăcați în coperți

Tu ai un frigider pe care, dacă nu-l deschizi acum, cînd îți spun eu, îl vei deschide oricum mai încolo, cînd ți se va face foame. Sau di­sea­ră, cînd o să-ți fie poftă de bucata aceea de plăcintă cu mere, înghesuită de maică-ta într-o caserolă fistichie. Și plic­tisit, și tot o să-l deschizi. N-ai să reziști să nu. Încurcat, o să te ri­dici din pat și-o să-ți cauți șlapii: o să te duci să vezi ce-i cu frigiderul ăla. Un șlap se află cel mai probabil sub masă, printre soluții de curățat par­che­tul, ghemotoace de praf și sticle goa­le de bere.

Mînerul frigiderului e unsuros și rece; îl apuci între două degete și tragi de el. Înăuntru, o realitate îm­pu­țită, iluminată de-un bec șleam­păt, populată de cinci cîrnați, niște tuburi cu sos de usturoi, o sticlă de suc, conserve de pește, o sticlă de vin alb, o cutie de margarină cu Omega 3, ketchup și muștar-ambele pi­can­te. Pune mîna pe sosul de usturoi, cel pe care scrie cu litere verzi-cu pul­pă. Nu te mai uita la ingrediente, treci direct la codul de bare. Cinci nouă patru unu unu șase opt zero zero zero cinci doi trei. Cifrele astea nu-ți spun nimic. Mai departe, mî­na ­ta o să apuce o conservă de peș­te. Alt circ cu linii subțiri-care lun­­gi, care scurte, și cifre.

Tu ai un dulap vechi și prăfuit căruia îi spui bibliotecă. E așezat lîn­gă frigider ca să-ți aducă aminte de hrana pentru celălalt stomac, cel pe care nu ții minte să-l fi auzit vreo­dată huind că e gol. Sînt optzeci și nouă de volume acolo și, din mo­ti­ve pe care n-ai fost curios să le afli, opt­zeci și nouă e un număr special. S-ar putea să fie vorba doar de-o sim­plă adunare între vîrstele alor tăi. Patruzeci plus patruzeci și nouă este egal cu optzeci și nouă. Ei s-or fi gîn­dit că-s romantici dacă tran­sfor­mă fiecare an într-o carte de bele­tris­tică. O să destrami pătura de praf așternută deasupra paginilor vechi și o să ridici o carte. Pe ultima co­per­tă, o să găsești întotdeauna un cod de bare care n-o să-ți spună nimic și pe care o să-l privești indiferent.

Peste cîteva zeci de ani, o să-ți apropii buzele ofilite de urechile ne­poților și-o să le spui că totul, în jurul lor, are un cod de bare. Ei or să fie prea mici ca să înțeleagă ce vrei să spui, așa că îți vor zîmbi cu­min­ței și îți vor cere bani de înghețată.